Veninul Trecutului

Amurgstone

Ora 8:49, 10 ianuarie.

Așez ghiozdanele în portbagajul mașinii. M-am aplecat după katane și le-am așezat lângă ghiozdane. Am numărat să mă asigur că nu lipsește nimic. Când numărătoarea a fost completă, am ridicat mâna și am închis portbagajul. Razele soarelui încercau să pătrundă printre blocurile înalte și reci. Un ușor aer rece mi-a îmbrățișat fața, asta ar mai lipsi, să ningă. În spatele meu, Abraham verifica uleiul unei mașini negre, înaltă cu roți groase. E o mașină de teren, mașina care ne va duce până în Amurgstone e jucărie, comparativ cu cea a lui Abraham. Începeam să îmi pun semne de întrebare dacă ar trebuii să schimbăm mașina sau să mergem cu ea.

-Vi și tu cu noi? am întrebat privind cum înșurubează capacul pe motor.

-Da, nu se știe niciodată când aveți nevoie de ajutor. Oricum nu aveam ce face aici, puțină acțiune e bine venită.

Nu știu cu ce ne-ar putea ajuta sincer, nu e nici în formă și nici nu cred că știe să se lupte, dar nu am zis nimic, nu voiam să îi stric entuziasmul.

În dreapta mea, Grecu și-a făcut prezența cu un ghiozdan uriaș așezat în față. Mâneca tricoului abia rezista din cauza mușchilor umflați care erau la vedere. În urma lui a apărut Luna care s-a îndreptat direct spre mașină, fără să privească. S-a așezat la volan fără să scoată vreun cuvânt. O înțeleg, nici eu nu aș fi vorbit cu mine dacă aș fi făcut faza aceea. Tichilichi a ieșit în urma Lunei, îmbrăcat cu un trening negru din cap până în picioare. M-a salutat și s-a așezat pe locurile din spate ale mașinii. Privirea mea urmărea atent pașii lui Carl, care ieșise ultimul din club, închizând ușa după el. Avea o căciulă verde pe cap, pantaloni cargo și un hanorac fără glugă cu camuflaj pe el. Mi-a schițat ca deobicei, un zâmbet psihopat și s-a urcat în mașina lui Abraham.

Grecu s-a apropiat de mine cu un walkie-talkie în mână.

-Unul pentru voi, ne vom folosii de ele pentru a comunica permanent. Noi o vom lua în față iar voi ne veți urmării. Dacă apare vreo problemă, doar ți apăsat pe butonul ăsta și rostești, explică în timp ce arăta cu degetul spre un buton mare de pe laterală.

Am afirmat din cap și m-am întors spre mașină, m-am așezat pe scaunul din dreapta de lângă șofer și am așezat walkie-talkie-ul în furca din fața grilei de ventilație.

-Ei vor merge înaintea noastră iar noi îi vom urma, am rostit în timp ce îmi puneam centura de siguranță. Am privit-o pe Luna așteptând un răspuns. Nimic, a pornit motorul mașinii și a așteptat ca ceilalți să treacă de noi și să o ia înainte.

-Să o facem, rostii Tichilichi în timp ce își punea și el centura.

Un nor de liniște a coborât imediat peste mașină, era atât de liniște încât aveam impresia că inima se aude cum îmi bate în piept.

Am pornit din loc și ne-am îndreptat spre ieșirea din oraș. Nu am mai trecut pe aici, era o ieșire din altă parte a orașului.

În mintea mea îmi cream idei pentru a spune ceva, liniștea din mașină deveanea apăsătoare, iar cuvintele pe care Grecu le-a rostit cu o zi în urmă, continuau să mă preseze. Eram într-o situație destul de delicată, dacă m-aș trezi din senin și mi-aș exprima sentimentele pentru Luna, e posibil ca totul să ia o întorsătură pe care o voi regreta. Luna nu a scos nici o vorbă de când am plecat, și au trecut de atunci câteva ore, nici măcar nu m-a privit, iar semnele astea m-au făcut să realizez cât de supărată e.

Am privit în spate, Tichilichi dormea, ca de obicei, de aceea și liniștea asta. El mai vorbea una alta, reușea să rupă lanțul de liniște dar, în ultima vreme nu mai e atât de vorbăreț. Treaba asta cu Maghedon ne-a afectat pe toți, am putut observa asta în comportamentul fiecăruia. Privirea s-a fixat asupra feței Lunei, mi-am luat inima în dinți, am tras adânc aer în piept și mi-am dezlipit buzele.