Veninul Trecutului

fata micuță care dorea să ajungă regină...

Am înaintat pe stradă spre casa Lunei, făcându-mă vizibil sub lumina felinarelor. În continuare, lumea arunca săgeți de priviri spre mine când treceam pe lângă ei, dar nu înțelegeam de ce.

Am ajuns în fața ușii, am bătut de 3 ori dar Luna nu a răspuns. M-am apropiat spre una din ferestrele casei încercând să privesc în interior, lumina era stinsă, nu puteam să văd nimic înăuntru dar nu cred că Luna stă pe întuneric în casă. Am verificat ceasul de pe telefon, e doar 20:03, doar nu doarme la ora asta.

Nu am mai pierdut timpul acolo și mi-am croit drum spre casă. Mă apropiam de o mașină parcată în fața unei case cu design futuristic. Nu mi-a luat mult să recunosc mașina cu care am ajuns aici, dar ce caută parcată aici și cu capota ridicată?

-Yo, hei Nathan! S-a auzit o voce familiară care m-a făcut să tresar, de undeva din fața mașinii. M-am apropiat de mașină încercând să găsesc sursa vocii, era Nicolas care scria ceva pe laptopul lui așezat pe marginea motorului.

-Oh, hei Nicolas, care-i faza?

-Meh, instalez câteva chestii care să vă ajute mâine.

-„Să vă ajute mâine"? am imitat confuz.

-Da, mi-a răspuns sec.

-Okay, mie nimeni nu îmi spune nimic, despre ce este vorba Nicolas? am început să mă agit fiind sătul de secretele astea, de fiecare dată când întreb ceva, nu mi se spune, am impresia că sunt privit ca pe oaia neagră.

-Tu cu Luna și Tichilichi veți merge în Orașul Drept-înainte pentru al căuta pe Grecu.

-Grecu? Orașul drept-nu-știu-cum, Tichilichi? Nicolas, pe înțelesul meu te rog. Cine e Grecu, Tichilichi și de ce îi căutăm?

Nicolas s-a oprit din tastat și s-a întors spre mine.

-Nathan, oricât de mult mi-aș dori să îți explic, nu pot. Întreab-o pe Luna.

Oamenii ăștia sunt foarte ciudați, ori eu sunt problema, ori ei. Sunt nou aici, nu am făcut altceva decât să îi urmez iar ei mă tratează ca pe un suspect. Nu am mai insistat că era clar că nu îmi va spune, va trebuii să o întreb direct pe Luna.

M-am întors cu fața spre trotuar pentru a mă întoarce spre casă, dar am observat că privirile tuturor sunt ațintite asupra mea și când mă uitam la ei, priveau în altă parte.

-De ce toată lumea se holbează la mine când nu sunt atent?

-Ah, nu știai? Au auzit de bătaia ta cu centaurii. Toți vor să te cunoască și te admiră pentru curajul tău, și au aflat că ești Cel-ce-a-supraviețuit.

M-am întors spre el.

-Despre ce vorbești? l-am întrebat mijind ochii.

Nicolas m-a privit surprins rămânând cu gura căscată.

-A... deci nu ți-au spus.

Nu am mai putut spune nimic, erau prea multe secrete care m-au surprins, aparent, nu îmi știam viața atât de bine cum credeam iar asta mă înfuria. Am plecat grăbit spre casă, așteptând niște răspunsuri pe care cu siguranță le meritam. Mă îndreptam cu așa viteză încât lumina felinarelor nu apuca să mă atingă, asfaltul se temea de pașii mei grei cu care călcam plin de nervi.

Când am ajuns într-un final în fața ușii, am trântit-o și m-am îndreptat glonț spre bucătărie unde se aflau toți.

-Aș merita niște răspunsuri, nu credeți? am exclamat furios.

În încăpere s-a făcut liniște, toată lumea și-a fixat privirile pe mine, șocați de izbucnirea mea. Au rămas muți pentru câteva secunde, când liniștea a fost întreruptă de un bătrânel micuț cocoșat cu barba lungă împletită în jurul capului. Mă privea schițând un zâmbet larg făcând remarcat dințișorul, și probabil singurul, din gură care strălucea la atingerea luminii.