Veninul Trecutului

Nu accepta dulciuri de la străini

Ora 11:56

Îmi sprijineam capul de geamul portierei, eram deja obosit de atâta povestit. Tichilichi nu a mai tăcut din gură, de când am pornit din Andropia, până acum a tot povestit și povestit începând povești pe care le zicea de nenumărate ori uitându-le imediat după ce a terminat cu ele. Am privit cu coada ochiului spre Luna care părea să nu mai aibă răbdare cu el.

-Sper să nu mai faci ca și data trecută, când a fost nevoie să fug după Alfred că tu ai intrat în belele care nu le puteai rezolva.

-Pe care, l-am corectat plictisindu-mă de tăcerea mea.

-Mă descurcam cu ei, Tichilichi, dacă nu ai fi pronunțat numele meu pe acolo, a răspuns Luna printre dinți în timp ce era atentă la șosea.

-Erau dublu cât tine, te făceau praf cât ai clipi, ascultă-mă ce zic că eu am mai multă experiență decât tine și pe lângă asta, știu să mă lupt mai bine, deci știu când cineva poate să ducă o luptă sau nu, a continuat moșul.

Am putut observa cum Luna pe cum auzea cuvintele lui, începea să se aprindă, pielea ei albă colorându-se ușor spre roșu de nervi, iar mâinile începeau să tremure pe volan. Trebuia să schimb rapid subiectul sau să îl fac să tacă, altfel nu va ieșii bine.

M-am întors spre Tichilichi care scormonea ceva prin ghiozdanul lui.

-Am auzit că îți place sucul de caise. Când a auzit cuvintele mele, s-a oprit din căutat și m-a fixat cu privirea, apropiindu-se ușor de mine.

-Vreau, vreau suc, dă-mi! dăăăă-mi!

-Bine, dar îl primești doar dacă faci liniște, bine?

A clătinat din cap. Am scos sticla cu suc din portieră și i-am întins-o, cu o mișcare a luat-o din mână și a început să bea. M-am așezat înapoi pe scaun și am privit-o pe Luna care deja se calmase. 3 minute mai târziu când m-am întors să îl verific pe Tichilichi, sforăia întins pe toată bancheta, părea ca un copilaș, mai ales că era foarte mic de înălțime, aproape cât Medelin.

-E incredibil cât poate să vorbească, am rostit privind în față.

-Asta nu e nimic, sunt zile când vorbește non-stop fără să se mai oprească, ăla da chin, mi-a răspuns în timp ce păstra aceeași expresie rece pe față.

-El a fost dintotdeauna în Andropia?

-Nu știu. Când am ajuns în Andropia, el era deja acolo. El se ocupa de siguranța orășelului înaintea lui Nicolas. Nu am prea multe amintiri cu el, nici nu îl vedeam atât de des. Era mai tot timpul ocupat.

În gând mi-a apărut din nou întrebarea, îmi era greu să o adresez Lunei, și nici nu știam dacă ar fi bine, având în vedere că eu cu Luna nu ne cunoaștem de prea mult timp, dar curiozitatea îmi ardea inima, voiam să aflu mai multe despre ea, ce s-a întâmplat cu părinții ei, de ce e așa de rece, multe întrebări pentru care mă temeam că vor fi respinse. Mi-am amintit ce zicea bunicul „nu lăsa teama și îndoiala să învingă... nu ști cât mai ai de trăit, oprește-ți mintea și ia-o înainte". Cuvintele m-au încurajat, și aveau dreptate, dacă peste 5 minute voi murii, voi regreta că nu am pus întrebările când am avut ocazia.

-Luna, vreau să te întreb ceva.

Mi-a aruncat o scurtă privire cu coada ochiului, privind înapoi spre șosea. Gata Nathan, acum nu mai poți da înapoi, întreab-o, știu că poți! Întreab-o cum și-a pierdut părinții, acum e momentul, haide, haide!

-Când aveam doar 6 ani, într-o noapte de toamnă, în timp ce stăteam toți la masă, mâncând, s-a auzit o explozie în apropiere. Tata s-a ridicat de la masă, iar eu cu mama la fel, voiam să îl însoțim însă ne-a făcut semn să stăm acolo. S-a apropiat de fereastră, și în timp ce privea să vadă ce se petrece, s-a auzit o explozie puternică la intrarea în casă. Tata i-a spus mamei să mergem repede sus, el a rămas jos să vadă ce s-a întâmplat. Am intrat în camera mea unde mama mi-a spus să stau cuminte în pat cât ea merge să verifice dacă tata este okay. Nu aveam de ales așa că i-am urmat ordinele, ea a ieșit din camera mea, am putut auzii pașii ei pe treptele de lângă camera mea. După câteva minute s-a instalat o liniște deplină, nu înțelegeam ce se petrece, la vârsta aia nu știam prea multe. Curiozitatea m-a forțat să ies din cameră și să merg jos să văd ce se întâmplă, am coborât scările și m-am îndreptat spre holul care ducea spre bucătărie. Era praf peste tot de la tencuială, bucăți de cărămizi împrăștiate pe jos și multe picături de sânge, m-am apropiat de ușa bucătăriei care era între deschisă și am privit jos.