Extaz anticipat

Capitolul 43 - Decizia finală

Capitolul 43 - Decizia finală

 Isabella POV.

Mă întorc pe cealaltă parte a patului şi deschid ochii ameţită rău de tot.

Pipăi locul rece, moale şi fin, iar atunci când realizez că Zac nu este lângă mine mă ridic în capul oaselor instant. Cu ochii înceţoşaţi privesc în jur cercetătoare, auzind zgomotele venite din mijlocul camerei călduroase.

 Îmi duc mâinile spre ochi şi frec cu asprime, timp în care aud zgomotul fermorului.

 Îl zăresc pe Zac poziţionat în faţa biroului, aranjând lucrurile în geamantanul mare, negru, aşezat pe birou în dreptul taliei. Privirea lui este dură, lăsată în jos, iar ochii albaştri par negri, duşi până la frunte, ţinduindu-mă cu atenţie. Cunosc privirea asta mai bine decât oricare alta. Ori este foarte supărat pe mine, ori urmează să purtăm o discuţie teribil de matură.

Îmi infing toate cele zece degete în cearşaful alb şi îl duc uşor până în dreptul pieptului, pregătindu-mi interegatoriul.

- Ce-i cu toate bagajele? întreb curioasă în timp ce Zac saltă sprâncenele plictisit spre mine.

 - Bună dimineaţa şi ţie Zac! Cum ai dormit? Te simţi bine? spune acesta sarcastic şi întind cearşaful peste umerii reci, în timp ce privesc razele soarelui ce luminează camera.

- Zac, unde pleci? cresc tonul îngrijorată.

 - Mă aşteaptă un avion spre India pentru o conferinţă foarte importantă şi alte întâlniri de afaceri cu mai mulţi colegi de acolo. Plecarea mea va aduce un mare beneficiu muzeului, oraşului, chiar şi ţării în sine, spune acesta cu mândrie.

 - Şi cât stai? întreb tesionată la gândul că ar putea să fie difinitiv.

Zac oftează zgomotos.

 - Nu ştiu. Ar putea fi o perioadă, ar putea fi definitiv, spune cu seriozitate şi mă ia tremuratul.

Definitiv?

 Şi abia acum îmi spune?

Zac continuă să îşi arânjeze hainele în geamantan, aruncându-mi priviri pe furiş.

 - E o glumă, nu? întreb amuzată pentru că îl cred în stare de aşa ceva până la urmă.

- Isabella, uitate în jur, spune acesta în timp ce plimbă palma spre cameră. Ţi se pare că glumesc pregătind toate astea? întreabă sarcastic.

 - De ce nu mi-ai spus până acum? întreb rănită şi lăcrimez.

- Fiindcă nu mi-ai dat ocazia să o fac, domnişoara Berlin, ridică tonul şi deja mă aşez pe marginea patului plină de nervi.

 - Nu îmi arunca scuza asta! mă răstesc la el hotărâtă.

 - Atunci ce ai vrea să îţi spun? Ai vrea să te mint? se răsteşte la mine şi amuţesc.

 Îl privesc plină cu dispreţ cum se mişcă aproape de pat şi îl analizez fără să vreau. Poartă un tricou alb, mulat, care îi pune în evidenţă muşchii umflaţi, o pereche de jeanşi albaştri deschişi cu nuanţe închise pe părţile laterale ale picioarelor, peticiţi pe pulpe şi suflecaţi până aproape de gambă. Este încălţat cu o pereche de bocanci înalţi, cu talpă groasă, care pun pariu că au preţul unui rinichi...

Are părul pieptănat, făcut cu gel după direcţia dată părului foarte puţin din mijlocul capului. Iar privirea lui este atât de serioasă, fioroasă din cauza pomeţilor umflaţi, roşii, rotunzi, ochilor mari de un albastru închis, fără să clipească şi buzele subţiri rămân în formă verticală, exprimând aroganţă maximă.