Extaz anticipat

Capitolul 23 - Părinţi fericiţi, copil nefericit

Capitolul 23 - Părinţi fericiţi, copil nefericit

Isabella POV.

Chiar dacă mi-am jurat că nu voi mai plânge pentru ticălosul ăla, am plâns tot drumul spre casă, ascunzându-mi faţa între palmele tremurânde.

Mă doare, mă arde carnea de dorul lui, însă toate cuvintele acelea îmi revin instantaneu în minte şi încep să arunc înjurătură după înjurătură.

Mă opresc la jumătatea drumului spre casă în dreptul grădinei doamnei Petrescu, plesnindu-mi zdravăn obrajii cu brutalitate.

Nu mai pot! Nu mai suport!

Bărbatul acela îmi mănâncă sufletul!

Senzaţia dureroasă străbate întreagă partea a pieptului până în tălpi, picioarele începând să îmi tremure fără oprire.

Încerc să fac câţiva paşi, însă simt cum îmi pierd echilibrul şi aproape mă prabuesc pe ciment, simţindu-mă tot mai slăbită.

Probabil asta este din cauza că nu am mâncat cum trebuie de câteva zile bune, iar Zac m-a oprit de fiecare dată când am vrut să îmi cumpăr un ştrudel cu mere, ameninţându-mă că o să mă fac cât o casă şi că nu o să se mai culce cu mine, deoarece nu voi fi suficient de slabă ca să îmi cuprindă şoldurile cu ambele palme.

Încep să insipir furioasă şi continui să păşesc apăsat, jucându-mă cu capacul sticle goale de cola, pe care inexplicabil, încă o ţin în mâini.

Simt cum fiorii se răspândesc de-a lungul întregului trup şi expir nervoasă.

În scurt timp, îmi simt trupul cum tremură din cap până în picioare, abia abţinându-mă să nu mă întorc şi să-l bat până la sânge, să îl fac să simtă la exterior tot ce simt eu acum în interior.

Renunţ să mai dau curs tuturor gândurilor negative şi îmi şterg lacrimile din dreptul ochilor amorţiţi de la atâta plâns, mânjindu-mi faţa aproape până la urechi cu machiaj.

Trântesc sticla de cimentul rece şi impactul zgomotos lasă mii de bucăţi de sticlă să sară în toate direcţile, una dintre acestea sărindu-mi direct spre faţă.

Brusc, aud zgomote din jur şi încep să scâncesc precum un copil mic, luându-mi faţa între palmele tremurânde. Lacrimile fierbinţi îmi inundă palmele tremurânde, buricele degetelor fiind ude şi fierbinţi.

În momentul în care realizez că nimeni nu este în jur, nimeni nu a văzut nefericitul incident, arunc un ochi către sticla spartă într-o duzină de cioburi tăioase şi tot ce îmi vine acum în cap este Zac, aici, pe ciment, dezintegrat într-un miliard de bucăţele....

Oftez adânc şi încep să strâng cioburile din mijlocul trotuarului într-un servețel şi le arunc la primul coş de gunoi, gândindu-mă că nu e vina nimănui pentru faptul că sufer, că plâng şi că fac drame pe stradă.

Ajunsă în dreptul uşii de la casă, încep să caut cheile prin geantă şi le găsesc...surpriză...la fundul genţii ca întotdeauna.

Trântesc uşa în urma mea, ecoul răsunând în toată casa.

Arunc geanta lângă cuier şi mă descalţ de pantofii pe care odinioară, Zac îi arunca departe de pat, de patul în care ne regăseam pe noi înşine, pe noi cei normali şi nu irascibili, crizați în orice secundă.

Păşesc spre holul ce duce spre sufragerie şi observ că nu este nimeni acasă.

Încep să fac turul casei, însă nimic.

Nici urmă de mama, de Cătălin sau de alte rude nepoftite.

De obicei, unchiul avea obiceiul de-a ne face vizite neanunţate...iar toate se terminau suficient de târziu, cu lungi beţii şi lacrimi de crocodil.