Extaz anticipat

Capitolul 16 - Seiful

Capitolul 16 - Seiful

Isabella POV.

Deschid ochii amorţiţi uşor.

Lumina puternică provenită de la lustră aproape că mă orbeşte şi întorc capul, lovindu-mi nasul şi aşa îndurerat, de podeaua rece şi udă a camerei.

Ce se întâmplă?

Mă ridic speriată în capul oaselor şi mă uit în jur.

Unde sunt?

Mă ridic repede în picioare, ameţită de tot şi realizez că sunt într-un birou.

Uşa, biroul, dulapul cu pastile...

Oh, pastila!

Îmi lipesc degetele de buze şi îmi amintesc totul.

Am făcut un atac de panică, iar Achim m-a adus aici şi mi-a oferit o pastilă care urma să mă calmeze, dar m-a calmat aproape până la atrofierea oaselor.

Ce fel de pastilă mi-a dat?

Oftez adânc şi în momentul în care uşa salonului se deschide, tresar speriată la vederea lui Achim. Acesta pare să fie încordat, parcă speriat în comparaţie cu alte dăţi când zâmbetul i se lărgea pe faţă şi buzele rosteau cuvinte fără încetare.

- Cum te simţi? întreabă curios, respirând sacadat şi învârtind stetoscopul cu mâna dreaptă.

- Cum mă simt? Ce fel de pastilă a fost aia? Nu a fost nurofen cu siguranţă, îl atac.

Achim, mă ocoleşte şi se aşează la birou, stând picior peste picior, fixându-mă.

- Nu am vrut să se ajungă la asta. Jur.

Îl privesc stupefiată, cu degetele înfipte în gât şi respir tot mai greu la gândul că mi-a dat o pastilă care îmi poate face rău. Cu paşi apăsaţi, mă îndrept spre birou şi trântesc o palmă furioasă în foile care zboară imediat.

Achim nu clipeşte, nu mişcă, doar mă priveşte.

Un zâmbet îi apare, schiţând uşor cu colţul buzelor şi îl prind cu putere de halatul alb, trăgându-l rapid în dreptul meu. Achim ridică mâinile la nivelul capului amuzat, ca şi cum ar fi arestat, luându-mă prin acest gest în ras.

Vai de mine!

- Ce a fost în pastila aia, Achim? întreb înlăcrimată.

- Secretul doctorului, Bella, spune acesta simplu, calm. Te rog, îmi dai drumul acum?

Respir şi expir nervoasă, simţindu-mi oasele încă obosite şi îi dau drumul brusc, depărtându-mă suspicioasă. Încep să caut telefonul prin buzunare, însă nimic, nici urmă de el.

Îmi găsesc geanta în cuier, alături de câteva geci de piele.

Încep să îmi caut telefonul, scotocind printre obiecte şi atunci când îl aud pe Achim că îşi drege vocea zgomotos, îl privesc îngrozită.

Ar fi putut el să facă asta?

Să îmi cotrobăiască prin telefon în absenţa mea?

Îmi fixez geanta furioasă pe umăr şi ocolesc biroul, întinzând mâna insistentă spre el.

- Dă-mi telefonul, te rog frumos, spun scoasă din sărite.

- Desigur, spune amabil şi îl pune uşor în palmă, privindu-mă cu ochii aceia dulci.

Îmi dau ochii peste cap nervoasă de faptul că încă mă excită acest detaliu şi mă îndrept obosită spre uşă. Apăs pe clanţă, iar atunci când observ că nu se deschide, tresar claustrofobă şi îl privesc pe Achim care se învârte în scaunul de piele, zâmbind către degetele finuţe de doctor.