Extaz anticipat

Capitolul 32 - Anima

Capitolul 32 - Anima

Isabella POV.

Au trecut mai bine de trei ore, iar Zac tot nu mi-a văzut mesajele. Încep să cred că nu vrea le vadă fiindcă apoi se vede nevoit să îmi răspundă.

Ceea ce clarifică totul!

Zac este mai mult decât un ticălos de nota 10, este acel tip de bărbat şarmant care se lasă aşteptat şi căutat. Dacă el crede că o să stau să-i umplu fereastra cu mesaje până la miezul nopţii, se înşeală.

Am început să mă maturizez şi nu mai pun botul la vrăjelile lui.

Dar recunosc, mă farmecă doar încercând să mă prindă în capcanele sale. Ceea ce mă sperie fantastic...

Îl iubesc pe bărbatul ăsta mai mult decât pe mine însămi şi tare îmi este frică că acum ţine o altă femeie în braţe. Îmi plesnesc faţa puternic şi deschid ochii larg.

Respir sacadat.

Las gura larg deschisă şi în momentul în care încrunt sprâncenele subţiri până la refuz, lacrimile năvălesc de-a lungul obrajilor fierbinţi.

Oh, Doamne! Nu pot să cred cât de mult ţin la ratatul ăla, la imbecilul ăla de om care probabil acum se tăvăleşte cu altă femeie în lipsa mea şi îl doare fix în cot de mesajele mele pline de afecţiune şi îngrijorare.

Fir-ar!

Încerc să îmi înfrânez lacrimile care curg cu o viteză extraordinară de-a lungul obrajilor mei, iar atunci când arunc un ochi spre oglinzile de pe dulap, observ cum machiajul se scurge peste pomeţii umflaţi. Îmi plesnesc puternic faţa amorţită, iar atunci când reuşesc să ating cearşaful cu ambele palme, îl strâng cu putere în pumnii furioşi.

Îl urăsc atât de tare pentru că este capabil să îmi provoace atâta suferinţă...

Trag aer adânc în piept şi continui să strâng în pumnii mânioşi materialul moale, până ce pieptul mi se umple complet cu ură şi gelozie, trezind un tremur cumplit în interior.

Mă ridic instant în picioare şi încep să mă plimb dintr-o parte în cealaltă, gândindu-mă că în momentul acesta trec printr-o criză de gelozie din motive inutile.

Poate că Zac nici măcar nu s-a mişcat din pat. Poate că încă doarme.

Poate că nici nu a fost la muncă azi.

Poate că şi-a pierdut mobilul.

"Poate că şi-a pierdut boxerii" şuşoteşte vocea interioară şi simt cum încep să ard din cap până în picioare. Îmi şterg machiajul care a ajuns până în dreptul bărbiei tremurânde şi atunci când arunc un ochi spre pat, observ mobilul.

Înghit în sec şi scâncesc cu amărăciune.

Dacă îl sun, o să par o disperată şi probabil o să ne certăm.

Dacă nu îl sun, o să creadă că nu mă interesez de el. Ochii căprui rămân adânciţi în lacrimi, fixaţi spre mobilul neclintit.

Surâd şi mă întorc spre fereastră, unde imaginea mă lasă fără grai. Înaintez uşor, fiecare pas aruncâdu-l cu grijă de-a lungul covorului de un bej deschis şi ating marginea ferestrei.

În jur este întuneric beznă, însă luminile oraşului se văd precum stelele pe cer...de culori distincte şi tot mai luminoase...una mai puternică decât cealaltă....

Îmi privesc reflexia în geamul curat ca lacrimă şi sesizez o imagine tristă şi plansă, abia capabilă să îşi recunoască sentimentele...

Trag aer adânc în piept şi mă îndrept spre baie.