Extaz anticipat

Capitolul 29 - Decolarea

Capitolul 29 - Decolarea

Isabella POV.

- Ai grijă, iubito! Vreau să asculţi de Elena şi să nu mişti un cm fără ea, spune mama în timp ce mă strânge mai tare în braţe, simţind haina de blană cum mă sufocă.

- Da, mama, stai liniştită! spun amuzată şi îmi petrec ambele braţe de-a lungul gâtului ei.

O strâng în braţe cu putere, lipindu-mi capul alene de gâtul ei fierbinte.

Închid ochii zâmbăreaţă. Îmi va lipsi atât mult!

Mama începe să mă mângâie pe creştet, fiecare deget trecându-mi prin firele moi de păr, lin, până la finele acestora.

Mama se depărtează, ţinându-mă strâns de umerii acoperiţi de haina de blană şi ne privim ca şi cum am avea o tonă de lucruri să ne spunem.

Oare?

Amândouă ştim că nu-i simte lipsa tatei şi că nu a vrut să vină deoarece încă se simte adânc ruşinată de minciunile aruncate în trecut.

O condamn crunt pentru fiecare minciună, pentru fiecare zi în care m-a ţinut departe de tatăl meu, dar totodată, ştiu că trebuie să trăiesc cu aceste amintiri urâte.

Ce a fost în trecut, în trecut rămâne.

Mă depărtez considerabil, ajungând în dreptul Elenei şi a lui Bibi, mama privindu-ne pe fiecare emoţionată. Cele două femei schimbă priviri serioase şi chiar dacă ar dori să înceapă o nouă discuţie pe tema "tata" cele două îşi rezumă cuvintele la un singur gest: amândouă dau mâna prieteneşte şi apoi îşi sărută obrajii ca doamnele.

- Te rog să ai grijă de fiica mea, spune mama în timp ce Elena clatină rapid din privire.

- Va fi ca şi copilul meu, spune cu multă grijă în glas şi atunci când apuc geamantanul în mână, mâinile mamei se năpustesc în jurul buzelor, fiind înlăcrimată.

- Mama, o să fie bine! o asigur cu entuziasm în glas şi o mai îmbrăţişez încă o dată, aceasta izbucnind în hohote sănătoase de plâns.

Probabil toată lumea din aeroport se întreabă de ce mama este atât de emoţionată, dar de fapt nu este aşa emoţionată. Îi este frică că s-ar putea să nu mai întorc, exact aşa cum a făcut fratele ei vitreg acum cinci ani de zile. Îmi lipseşte mult Vlad, dar a avut nenorocul de a se afla în avionul care s-a prăbuşit în apropriera Spaniei acum cinci ani. Tot incidentul s-a soldat cu 12 răniţi, 25 de morţi şi 8 dispăruţi. Rămăşiţele lui Vlad au fost găsite printre scaunele avionului, pielea fiindu-i sfârtecată în bucăţele de-a lungul culuarului.

Înghit în sec şi trag o gură de aer sănătoasă, nevrând să mă gândesc tot drumul la acel incident nefericit. Tind să cred că nu ne este scris să sfârşim exact ca şi Vlad dacă ne urcăm într-un avion.

O strâng cu putere în braţe pe mama şi îi sărut obrajii încinşi, roşii din cauza plânsetelor puternice care continuă să ridice semne de întrebări oamenilor din aeroport.

Mă depărtez şi îi ofer un şerveţel, aceasta continuând să îşi întindă rimenul până în dreptul bărbiei cu degetele tremurânde.

- O să te sun imediat ce ajungem în Berlin, ok? întreb grijulie.

- Bine, bine, spune aceasta printre hohotele de plâns.

Nu pot s-o părăsesc acum, se află în mjlocul unei crize de plâns.

Dacă ar fi fost Cătălin aici, poate că nu lăsa aşa ceva să se întâmple. El ştie s-o calmeze, s-o îmbuneze, să o facă să vadă mereu partea plină a paharului. Poate că acesta este rolul bărbatului în viaţa femeii de fapt, să o facă atât de fericită încât să uite de existenţa celeorlalti bărbaţi. Cel puţin, eu aşa percep căsătoria: un mod de-aţi uni viaţa cu persoana cea mai dragă ţie.