~Îmi pare rău, însă poți să mă urăști mai târziu.~
~
De data aceasta eram în salon cu acordul medicului și împreună cu Maia, însă dintr-un motiv cunoscut numai de brunet, ne evita pe amândoi. Durea puțin, deoarece chiar avusem impresia că poate s-a reparat situația dintre noi. Cel puțin, nu într-un mod foarte evident, însă unul suficient de dur. La naiba, chiar ce trebuie sa fac ca să ne împăcăm. Chiar vreau sa repar situația dintre noi.
—Uite, nu am de gând să te întreb ce s-a întâmplat, am înțeles că nu prea vrei sa vorbești despre asta, însă trebuie sa îți spunem ceva, murmură Maia și se apropie cu pași mici de patul bărbatului.
Eu stăteam încă lângă ușă, rezemat de perete. Dacă abia cu ea putea sa vorbească, cu mine nici atât, mai ales că acum Maia avea să îi spună lui Nath ca eu i-am spus ca el este înger. Oftez zgomotos și îmi masez tâmplele într-o încercare de a mă preface neatent la conversația lor. Deși adevărul era ca eram doar urechi la conversația lor. Sincer să fiu, este puțin ciudat ca nu am observat absolut deloc afecțiune intre ei, deși probabil nici unul dintre ei nu este genul acela de persoană. Eu categoric sunt, mă potrivesc mai bine!
Ne privește pe amândoi destul de calm, însă continuă să mă privească pe mine mai mult. Îmi plăcea privirea sa asupra mea. Sincer să fiu, mă abțineam cu greu sa nu ii citesc gândurile, deoarece știam că lui nu ii place și chiar dacă nu se va prinde, prefer mai bine sa nu o fac. Ciudat din partea mea.
—Killian mi-a spus despre faptul că ești înger... Pe jumătate înger, însă stai fără griji! Nu am cui sa ii spun, oricum și chiar este mai fascinant ca ești pe jumătate, zâmbește fals și se apropie de el.
Îi aranjează părul cu degetele, iar pe mine mă apucă o stare de gelozie. Răbdam să nu fac o criză pe aici. De data aceasta chiar mă abțineam sa nu comentez și al naibii sa fiu, știu că nu ar trebui să reacționez așa deoarece nu aveam drepturi asupra sa... însă nu știu. Îl vreau doar al meu și mai ales după ce s-a întâmplat mai devreme, chiar dacă cel mai probabil s-a comportat normal cu mine doar din cauza medicamentelor și euforiei de după leșin și orice a fost înainte, îl voiam atât de mult în brațele mele. Voiam să aud cum mă iubește. Voiam să știu că simte la fel precum simt și eu, deși sunt doar un idiot nemernic.
Însă gândul că el se rănea singur mă durea mai tare decât faptul că el mă urăște. Voiam să îl ajut, însă concomitent voiam să îl evit ca sa nu ii creez mai multe situații inconfortabile. Era dificil.
Ca diavol puteam schimba multe, însă nu puteam schimba ceea ce simte Nathaniel pentru mine. Poate spunea lumea ca de la dragoste la ură este un pas, însă pasul înapoi greu îl mai făceai.
—Nu... șoptește cu jumătate de voce și își lipește palmele de față. Atunci tu ce ești? De unde știi de rai și iad? Întreabă abia auzit.
Înghit în sec și evit sa îl mai privesc. Știu că poate lui nu îi plăcea prezența mea aici, însă promit ca voi încerca după asta sa nu mă mai bag in viața lui. De data aceasta încerc să fac o excepție doar pentru că încerc să înțeleg ce se întâmplă cu el, deși presupun ca mare lucru nu aflu oricum. Eram prea îngrijorat că sa pot părăsi salonul și să îl las.
La naiba, este pentru prima dată când ajung să mă îndrăgostesc de cineva. Credeam ca poate vor trece câteva secole și prima tipă care va fi acolo când am eu chef de nuntă, aia va fi, însă nicidecum nu mă așteptam să mă îndrăgostesc. Și încă de cine. De un băiat pe jumătate înger care mă urăște. Iar problema era ca în loc să îmi pierd interesul, ajungeam și mai dependent de el.
—Sunt și eu... um, diavol. Însă să nu îți fie frică de mine, până la urmă ne cunoaștem de câțiva ani deja și chiar am ajuns sa țin la tine, schițează un zâmbet.
Nathaniel dă negativ din cap și se dă în spate, lovindu-se de speteaza patului, expirând greoi. Își plimba privirea de la ea la mine și observ o scânteie specială în ochii săi când mă privește pe mine.
—Vă rog, plecați amândoi. Vreau sa fiu singur, accentuează ultimul cuvânt și nu ne mai privește pe nici unul.
Maia își mușcă buza inferioară și se ridică în picioare. Nu mai spune nimic, ci doar se întoarce pe vârfuri, ~ridicându-și picioarele in aer și sunicinduse~ (N/A: asta a scris sor-mea pentru ca i am spus ca mi-am pierdut gândul, iar ea mi-a zis ca mă ajută.), ridicându-și privirea înspre mine. Îmi face semn sa ies din salon și deși nu aș fi vrut să îl las singur, aș fi vrut să îmi petrec mai mult timp cu dânsul, accept sa îi ofer mai mult spațiu, oferindu-i șansa de a își aranja gândurile in ordine.
O urmez posac, concentrându-mi ideea pe altceva. Doctorul a confirmat că a fost un atac de panică plus că Nath a confirmat că se rănește singur, însă de ce? Ce s-a întâmplat de Nathaniel a trebuit sa recurgă la așa ceva? Plus, de ce un atac de panică? La naiba, nu cred că totul ar fi doar din cauza faptului că este pe jumătate om. Mai degrabă, totul este din vina părinților lui. Ar fi trebuit sa îl învețe să se iubească singur. Dacă ar fi cu mine i-aș oferi toată atenția și iubirea din lume, însă pentru prima dată ideea părea doar una platonică.
Când suntem pe cale să ieșim, un doctor se apropie de noi. Verifica ceva foi, atrăgându-ne atenția.
—Bună ziua, trebuie sa discut neapărat cu voi având în vedere că sunteți din familia bărbatului. Am contactat părinții dumneavoastră cu datele pe care le-am primit de la liceu și au refuzat să vină la spital. Înțeleg că probabil certurile voastre în familie nu este treaba mea, însă de-asemenea el refuză terapia cu psihologul spitalului și credeți-mă când spun că, chiar are nevoie de ajutor. Cel mai bine ar fi sa discutați voi cu părinții voștri și împreună sa îl convingeți. Îmi pare rău să vă menționez așa ceva, însă îmi este frică să nu recurgă și la acțiuni mai grave. Sper ca voi doi veți putea sa îl ajutați, ne anunță doctorul și ne privește pe amândoi cu un zâmbet vag pe buze, mai mult aranjat pentru profesionalism.
Oftez lung și îmi trec degetele prin păr. Știam că este serios, însă nu aveam nici cea mai vagă idee ce naiba sa fac! Iar Maia nu părea nici ea mai luminată, deși nu pot minți ca astăzi am reușit sa o văd pe fata cu alți ochi. Ține la Nathaniel și cel puțin dacă el nu va fi al meu, măcar să știu că este în mâini bune.