~este tarziu, deja s-a întâmplat ce era mai oribil.~
~
Aproape terminam desenul și sincer sa fiu, rezultatul chiar semăna destul de tare cu Nathaniel. Nu mai ținusem creionul în mână de ceva timp deja, însă se pare ca nu mi-am pierdut din îndemânare. Sunt chiar mândru de mine. Însă în loc să îl fac brunet, l-am făcut blond. Deși îl văzusem doar pentru câteva minute cu culoarea sa naturală, nu mă las până nu îl mai văd odată, însă de data asta nu sa îl impun eu. Aș da orice sa poată fi el bucuros așa cum este el cu adevărat.
Cârlionțatul nu văzuse încă ce am desenat, deoarece era atent la ce făcea acolo, astfel că nu îmi atrăgea absolut deloc atenție. Totuși, sincer sa fiu, voiam atenția sa, deși realizam rapid ca era un vis prea măreț. Nu am vorbit absolut deloc pe durata proiectului, însă mi-aș fi dorit să fi vorbit. Mi-am imaginat ca acesta ar fi fost momentul ideal de a îmi cere scuze, însă nu cred ca eram in stare sa o fac fără context. Plus ca dacă mi-aș cere scuze dintr-odată, probabil nici nu m-ar lua in serios. La un moment dat chiar si-a pus și căștile în urechi, lăsându-mă chiar singur pe bune.
—În fine, ce oră este? Îi aud și eu glasul după câteva ore bune.
Îmi întorc privirea spre el și dau din umeri. Am pierdut si eu noțiunea timpului deja. Oricum mai aveam puțin și termina, din păcate. Fără șansa de a îi spune că îmi pare rău pentru ce i-am spus atunci. Aș vrea ca totul sa fie precum înainte... Decid totuși să verific ora, ușor cam demoralizat.
—Aproape 7, oh, chiar am stat prea mult, veni răspunsul meu și așez telefonul înapoi pe masă.
—Mda, prea ne-am întins. Hai sa strângem, îmi răspunse și se ridică.
Mă ridic și eu, adunând toate creioanele de pe masă concomitent. Clar, mi-am cerut și scuze... Le arunc haotic în pachetul lor, apoi mă întorc spre Nath, care din oarecare motiv se holba confuz la proiect. Speram, totuși ca confuzia sa fie dintr-un motiv bun. Pentru mine desenul părea bun, însă sunt și plin de sine, deci nu sunt sigur de părerea altor persoane.
Simt cum inima începe să îmi bată nebunește cu cât mai mult îl privesc. Aș vrea sa îl pot admira încontinuu. Soarele abia apunea și având în vedere că bărbatul stătea fix lângă geam, un strat auriu de lumină îi contura corpul. Îi dădea o înfățișare angelică, scoțându-i în evidență alura și înfățișarea poetică, de parcă ar fi fost scos dintr-un tablou. Mă simțeam fermecat de propria sa existența, de misterele sale și de zâmbetul sau. Nu știu de când arăta el atât de bine, însă îmi simțeam stomacul ghem și îmi auzeam bătăile propriei inimi, de parcă mai avea puțin și sărea din piept. Îi privesc părul des și cârlionțat, dar din păcate brunet. Deși arăta foarte bine indiferent de culoare, mă simțeam ușor dezamăgit de faptul că nu era natural, ca simțea nevoia sa se ascundă. Voiam să nu se mai simtă ca și când ar trebui să nu fie el însuși. Vreau ca el să fie așa cum este, sa nu aibă frica toxică ca nu este precum alții. Deoarece el era unic in modul său și îmi dădea impresia ca mă atrăgea și mai mult. As vrea sa îmi trec vârful nasului prin părul său, în timp ce îl strângem în brațe până mă intoxicam de parfumul său. Îi voiam atât de mult corpul fragil în brațele mele ca sa fiu sigur ca niciodată nu i-se va întâmpla ceva rău. Îmi cobor privirea spre ochii săi de obișnuita lor culoare de un albastru deschis. Și poate nu a fost niciodată vorba de culoarea lor, ci de ochi în sine, deoarece îmi plăceau mai mult când mă oglindeam eu în ei. Când le observam scânteia entuziasmată, simțeam că si eu deveneam mai fericit. Deoarece cât timp el era fericit, simțeam că și eu pot fi. Indiferent de motiv, deoarece chiar dacă iubita sa nu era persoana pe care o îndrăgesc cel mai mult, dacă dânsul putea fi fericit cu ea, atunci puteam și eu z. vrea, totuși, sa îi zăresc scânteia în timp ce îmi observ și propria mea reflexie in ei. Eram poate puțin cam egoist, însă atenția îmi coboară si spre obrajii lui. Obraji ai căror nuanță era de un roșu vag. Obraji ai căror nuanță roșiatică mă dădeau peste cap, iar inima mi-se strângea puternic. Aș vrea sa îi văd gropițele în momentul în care zâmbește. Apoi îi observ zâmbetul discret de pe buze și chiar o urmă vagă de gropițe. Totuși, sincer sa fiu, nu mă mulțumeam doar cu atât. Voiam să aibă un zâmbet larg pe buze alături de mine, voiam sa fie fericit și datorită mie, nu numai datorită altor persoane. Deoarece simțeam ca îl rănesc prea des, deși nu voiam niciodată sa o fac. Însă îmi era prea greu sa fac pe altcineva fericit, atunci când scopul meu era fix opusul. Și totuși, deși niciodată nu am crezut ca voi ajunge sa simt asta pentru altcineva, cumva, el era special. El era special din mai multe motive. Tot ce făcea era unic și perfect. Până și faptul că în momentul acesta voiam sa îl sărut, iar el sa nu mă refuze. Iar eu simt pentru prima data acest sentiment.
Și abia acum am realizat ca sunt îndrăgostit până peste cap de bărbatul din fața mea. Ca tot comportamentul ciudat pe care îl avusem in trecut, ca toată ura nemotivată pentru Maia și tot egoismul meu care apărea in momentul când era vorba de el era doar gelozie. Și ca toată reacția corpului meu atunci când eram lângă el sau mă gândeam la el era doar reacția corpului meu de a-mi țipa efectiv ca ceea ce simt nu este doar prietenie sau dorința de a fi singur. Cumva reușise să îmi intre pe sub piele, însă în același timp sa nu fie nimic reciproc.
—Asta sunt eu? Întreabă timid, trecându-și buricul degetelor peste hârtie.
Chicotesc și zâmbesc larg. Părea fascinat, iar asta mă făcea și pe mine fericit.
—Da, doar ai spus sa desenez ceea ce vreau, nu? Îl întreb retoric.
A spus sa desenez ce vreau, astfel ca l-am desenat pe el, deoarece pe el îl vreau.
Își ridică privirea și pentru prima dată după ceva timp, mă privește fix in ochi. Privirea sa asupra mea mă topea ușor. Înghite în sec și înroșește puțin. Cum poate fi un gest atât de mic atât de adorabil din partea lui? Cum de nu am realizat mai rapid despre ceea ce simt? Era atât de evident încât mă întreb dacă nu au observat și alții.
—Mulțumesc, chiar te pricepi. Însă eu nu sunt blond, murmură ultima propoziție încordat.
Îmi trec degetele prin păr, chicotind jenat. I-aș fi spus probabil ca fiind blond arată mai bine și în primul rând, pe el îl reprezintă mai bine. Voiam să îi promovez ideea de a fi cine ești și a nu te ascunde, însă ar fi sunat hilar din partea mea. Pentru ca deși încercam să îi spun că el este înger chiar dacă nu unul complet, tot eu fusesem cel care i-a zis fix opusul.
—Dacă vrei schimb, nu este atât de greu, îl anunț și îmi trec degetele peste coală.
Imediat, Nathaniel în desen are parul brunet. Probabil aș fi fost mai încăpățânat, însă concomitent știam că acesta era un subiect mai delicat pentru el. Voiam atât de mult sa treacă peste faza aceasta.
—Mulțumesc, îmi răspunde sec și își mușcă buza inferioară.
Strânge și coala și verifică fugitiv dacă nu a uitat nimic. Mă privește scurt, murmură o replică de la revedere și se întoarce pe vârfuri.
—Stai, Nath, am o întrebare, îi atrag atenția și îmi iau ghiozdanul si recuperez distanța dintre noi.
Nu mă mai privește deloc în ochi, continua sa își țină privirea fixată în podea. Deși păcat, voiam sa îi văd ochii. M-aș fi putut îndrăgosti chiar dacă i-aș fi văzut numai ochii, deși nu pot să neg ca Nathaniel complet era și mai fascinant.
—Pot sa te întreb ce ai pe mână? Pun întrebarea și mă prefac că nu mă uit la el.
Cu coada ochiului totuși îi verific expresia feței. De la o expresie neutră, se transformă în una încordată.
—Pe mână? Ahaha, nimic, doar m-am murdărit cu un marker, îmi răspunde pe un ton fals.
Își trage mâneca peste mână și si-o băgă în buzunar, schițând un zâmbet fals.
~A văzut? Când a văzut? La început mi-s-a ridicat puțin mâneca hainei, însă nu se uita la mine. Se uita? Sau nu? De ce nu am verificat? Măcar ce a văzut?~
Nu prea aveam un mare indiciu din ce se afla prin gândurile lui.
—Atunci lasă-mă sa mă rectific. Pot sa te întreb care este faza cu arsurile de pe mână? Îmi arcuiesc o sprânceană.
Sper doar sa nu considere ca vreau sa îl judec. Vreau din tot sufletul meu sa îl ajut, însă, din păcate, încă nu eram bun la capitolul acesta. Aveam nevoie de ajutorul lui aici, însă nu știu cum aș putea sa îl obțin.
~Arsurile de pe mână? A văzut atunci... Îi zic ca m-am ars când găteam. Sper doar sa nu îmi pună întrebări de ce sunt atât de multe.~
—Ahhh, alea, da, da. Găteam ceva si nu am fost suficient de atent, îmi explică. Oricum, nu înțeleg de ce îți pasă. E treaba mea, îmi reproșa cu un ton nervos.
Iau o gura de aer adâncă. Mă mințea. Nathaniel mă mințea. Crezusem atâta timp ca el nu este în stare sa mintă, când defapt el putea suficient de bine și asta mă dezamăgea puțin.
—Poți să minți? Îl întreb sceptic.
Își întoarce privirea spre mine, cârlionții zburându-i prin părți ușor, fixându-și ochii albaștri asupra mea.
—De ce îmi citești mintea? Pune întrebarea pe un ton rece.
Mă simțeam vinovat. Nu trebuia sa o citesc, însă eram îngrijorat. De ce avea atât de multe arsuri pe mâini? S-a întâmplat ceva? De ce ascunde totul... Nu vreau sa ii fac rău.
—Pentru că încerci să mă eviți, Nathaniel. Nu ai cum sa ai atât de multe răni doar de la sesiune de gătit, murmur și îi apuc cu grijă mâna.
Nathaniel își smulge mâna din a mea și mă fulgeră cu privirea.
—Hahaha, îmi spune ironic. Nu mai poți tu de grija mea, nu? Da, pot sa mint, ce minune, își dă ochii peste cap.
Înghit în sec. Dacă știam că asta l-ar fi supărat, nu as fi făcut-o. Îmi doream atât de mult să poate fi fericit cu mine, însă, în schimb, el era doar mai enervat cu prezența mea.
—Nu contează că poți să minți. Nu este ceva rău, încerc să repar lucrurile.
Brunetul își dă ochii peste cap și râde forțat.
—Desigur, nu este absolut nimic rău. Am spus eu ca ar fi rău? Doar nu sunt înger încât să fie o mare problemă faptul că pot minți. Adică, până la urmă, chiar ai avut dreptate. De ce mă prefac ceva ce nu sunt, îmi răspunde nervos și grăbi pasul.
Îmi mușc interiorul obrazului agitat. Nu din nou, te rog.
—Nathaniel, murmur numele său.
Nu am vrut niciodată să simtă asta din cauza mea. Eram un idiot ca îi spusesem asta, recunosc. Însă nu era deloc adevărat. Absolut deloc, el era o persoană minunată și era un înger cât se poate de adevărat.
—Ce mai vrei? Am înțeles că ăsta este adevărul, nu trebuie sa îmi mai repeți. Până la urmă, arsurile de pe mână mi le-am făcut singur, însă presupun ca știi asta deja oricum, deci nu contează, își flutură palma.
Îi prind mâna și îl trag mai aproape de mine.
—Pe dracu, Nathaniel, chiar îmi pare rău pentru ce ti-am zis! Eram nervos și mă rog, am spus-o fără să realizez, îi explic.
Își trage mâna din a mea și îmi aruncă o privire urâtă.
—Te rog, Killian, ție sa îți pară rău? Diavolii nu își pot cere scuze și crede-mă, există o diferență între a spune „Îmi pare rău” si a-ți părea rău pe bune. Oricum, nu ai de ce sa îți ceri scuze. Ăsta e adevărul, îmi replică și cu pași rapizi părăsi școala.
L-aș fi urmărit și as fi încercat să îl conving să vorbească cu mine, însă deja s-a întâmplat ce era mai oribil. Si-a pierdut toata încrederea în mine.