Gabriel se ridică și-i acoperi gura. Fața Johannei era scăldată în lacrimi.
- Fratele tău e un om de onoare, îi spuse cu o voce mângâietoare.
Johanna dădu din cap și el o culcă înapoi pe pernă, alături de el.
- Da, Nicholas e un om de onoare, șopti Johanna.
Îşi odihnea capul pe umărul lui și Gabriel îi simțea lacrimile căzându-i pe piept.
- Nicholas nu m-ar înșela.
- Nici nu m-am gândit la asta, îi răspunse uimită.
Urmară câteva clipe lungi de tăcere, în vreme ce Gabriel aștepta ca să-i spună ce o neliniștea atât.
- Poate că a uitat doar să vă spună... sau a crezut că v-a spus.
- Ce a uitat să-mi spună?
- Nu pot avea copii.
Gabriel se aștepta ca ea să continue.
- Și? întrebă, văzând că ea nu mai scotea nici un cuvânt.
Johanna își ţinuse respirația așteptând să vadă ce reacție va avea el. Credea că va fi furios, dar nu părea. Ba chiar îi mângâie ușor braţul. Un bărbat furios ar lovi, n-ar mângâia. Se gândi că poate nu înţelesese bine.
- Sunt stearpă, șopti. Credeam că Nicholas v-a spus. Dacă doriți să anulați căsătoria, sunt sigură că părintele MacKechnie va fi de acord să se ocupe de asta.
- Johanna, Nicholas mi-a spus tot.
Johanna se ridică din nou, privindu-l complet nedumerită.
- V-a spus? Atunci de ce ați venit la mine?
- Am venit pentru că sunt soţul tău și e noaptea nuntii noastre. De obicei soții dorm împreună în asemenea împrejurări.
- Vreți să spuneți că veți dormi aici în noaptea asta?
- Exact asta vreau să spun.
Acum îl privea neîncrezătoare.
- Și nu numai în noaptea asta. În toate nopțile, adaugă el.
- De ce?
- Pentru că sunt soţul tău.
O trase iar lângă el, se răsuci într-o parte, aplecându-se asupra ei. Îi dădu ușor la o parte părul ce-i acoperea fața. Johanna îi simți atingerea ca o mângâiere.
- Vreți numai să dormiți aici, my lord?
- Nu.
- Vreți cumva să...
- Da, îi răspunse, puțin enervat de privirea ei înspăimântată.
- De ce?
Doamne, chiar nu înțelegea! Observația asta îi mai domoli puțin mândria, dar nu-și putea stăpâni enervarea.
- Johanna, n-ai fost măritată trei ani?
Johanna încercă să nu se uite în ochii lui, dar îi venea foarte greu. Ochii aceia cenușii erau cu adevărat frumoși. Și pomeții obrajilor proeminenți și nasul drept îi plăceau mult. Era chipeș, și deși încerca să arate că nici nu-i pasă, inima îi bătea să-i spargă pieptul simțindu-l atât de aproape. Îi placea mirosul lui, un miros de trup curat, bărbătesc. Și părul îi era umed. Făcuse baie înainte. Îi plăcea și asta; n-ar fi trebuit. Mintea ei începuse s-o ia razna și încercă să-și pună ordine în gânduri. Ce-o interesa pe ea cum arată el sau cum mirosea?
- Ai de gând să-mi răspunzi până la ziuă?
Îşi aminti întrebarea.
- Da, am fost măritată trei ani.
- Atunci cum de mă poți întreba dacă vreau să mă culc cu tine?
Nu pricepea de ce era atât de uimit.
- Ce rost are? Nu pot avea copii.
- Mi-ai mai spus asta, îi răspunse tăios. Mai sunt și alte motive pentru care vreau să mă culc cu tine.
- Ce motive? întrebă bănuitoare.
- Căsătoria înseamnă și plăcere. N-ai auzit de asta până acum?
- Nu știu nimic de plăcere, my lord, dar am cunoscut dezamăgirea.
- Crezi că eu voi fi dezamăgit sau tu vei fi dezamăgită?
- Amândoi vom fi. Și atunci vă veți mânia. Mai bine lăsați-mă să dorm singură.
Gabriel nici nu vroia să audă de așa ceva. Johanna se purta ca și când ar fi știut totul dinainte. N-avea nevoie s-o întrebe cum de era atât de sigură de tot. Se vedea clar că fostul ei soț se purtase rău cu ea. Și era atât de inocentă și de vulnerabilă. MacBain se gândi că era mare păcat că Raulf murise. I-ar fi plăcut să-l omoare cu mâna lui.
Dar nu putea să-i schimbe trecutul. Tot ce putea face era să aibă grijă de ea de-acum înainte. Se aplecă deasupra ei și-i sărută sprânceana. Observă cu plăcere că Johanna nu tresare și nici nu-și întoarce capul să se ferească.
- Acum e prima dată când...
Voia să spună că era prima lor noapte împreună și că asta va însemna un nou început pentru amândoi, dar Johanna îl întrerupse.
- Dar nu sunt fecioară, my lord. Raulf a venit de multe ori la mine în primul an de căsătorie.
Vorbele ei îi stârniră curiozitatea. Se aplecă din nou ca s-o privească mai bine.
- Și după primul an?
- Se ducea la alte femei. Era foarte dezamăgit de mine. Nu există alte femei la care v-ați putea duce?
Părea foarte încântată de posibilitatea aceea și el nu știa dacă să râdă sau să se simtă insultat. Nevestelor nu le place să-și împartă soții, dar Johanna părea dornică să alerge să-i găsească o amantă. La naiba, probabil că ar renunța și la propriul pat.
- Nu vreau alte femei.
- De ce?
Ei, poftim! Acum îl privea nemulțumită. Nu-i venea să creadă că purtau o asemenea discuție. Zâmbi batjocoritor și-i răspunse cu o clătinare a capului.
- Te vreau pe tine.
- Da, e dreptul vostru, oftă ea.
- Este, într-adevăr.
Gabriel dădu pătura la o parte, dar Johanna se acoperi din nou.
- O clipă numai, îl rugă ea. Aș vrea să te întreb ceva foarte important pentru mine.
El se încruntă auzindu-i dorința. Johanna își plecă ochii către bărbia lui pentru a nu-l lăsa să-i ghicească teama ce o cuprinsese așteptându-i îngăduință de a-i pune întrebarea.
- Ce vrei să mă întrebi?
- Aș vrea să știu ce se va-ntâmpla atunci când veți fi dezamăgit.
Îndrăzni să-i primească o clipă ochii, apoi adăugă în grabă.
- Aș vrea să fiu pregătită.
- Nu voi fi dezamăgit.
Nu părea să-i dea crezare.
- Dar când veți fi? insistă ea.
Gabriel încercă să-și stăpânească nerăbdarea.
- Atunci voi da vina numai pe mine.
Johanna îl privi fix câteva clipe, apoi își descleștă mâinile de pe pătură. Îşi împreună braţele pe piept și închise ochii. Gabriel o privea. Clătină din cap nemulțumit văzând expresia de resemnare de pe chipul ei. Johanna se gândea că nu mai avea ce face. Era destul de inteligentă pentru a-și da seama că Gabriel va obține oricum ceea ce dorea. Nu intrase chiar de tot în panică. Îşi amintea durerea din momentul împreunării, dar, deși îi era groază de clipa aceea, știa că nu era chiar de nesuportat. N-o va ucide. Mai trecuse prin chinul acela și va izbuti să treacă din nou. Va supraviețui.
- Bine, my lord, sunt gata.
Dumnezeule, ce femeie!
- Nu, Johanna, îi șopti răgușit. Îi dezlegă șiretul cămășii. Nu ești gata încă, dar vei fi. E datoria mea să te fac să mă dorești și numai atunci te voi avea.
Johanna părea că nici nu-l auzise. Dumnezeule, arăta ca și când ar fi fost pusă deja între patru scânduri. Nu-i mai lipsea decât o floare prinsă între degetele rigide. Atunci ar fi știut cu siguranță că era moartă și bună de pus în pământ. Gabriel înţelese că va trebui s-o ia altfel. Soția lui era îngrozitor de palidă și de încordată. Se temea de el, dar asta nu-l neliniștea prea tare, căci îi înțelegea mai bine poate decât ea însăși. Va aștepta puțin, până când Johanna se va liniști, apoi va încerca din nou, în alt mod. Nu era ceva prea complicat. O va copleși pur și simplu, nădăjduind că nu-și va da seama ce se petrece cu ea decât atunci când va fi prea târziu și rezistența ei va fi învinsă. Odată pasiunea izbucnită, își va uita teama. Gabriel înţelesese că soția lui avea o fire delicată. Expresia chipului ei când vorbise cu Alex după nuntă îi arătase că avea un suflet bun, milostiv. Nu știa încă dacă era și pătimașă, dar era hotărât să afle înainte ca vreunul din ei să părăsească patul.
MacBain se aplecă și o sărută pe frunte, apoi se întoarse pe spate și închise ochii. Trecură câteva minute lungi până când Johanna înţelese că soțul ei era pe cale să adoarmă. Se ridică să-l privească. Ce-l făcuse să-i acorde acest răgaz?
- V-am dezamăgit deja, my lord.
- Nu.
Continuă să-l privească, așteptând ca el să-i dea o explicație. Dar Gabriel nu mai adaugă nici un cuvânt pentru a-i potoli curiozitatea. Faptul că nu-i înțelegea motivele o făcea să se îngrijoreze și mai tare.
- Ce-ați dori să fac acum? îl întrebă.
- Să-ți scoți cămașa.
- Și apoi?
- Să te culci. Nu te voi atinge azi.
Gabriel avea ochii închiși și nu-i putea vedea chipul. O auzi oftând ușurată și se enervă puțin. Pe toți dracii, va avea mult de așteptat până să-și găsească satisfacția în noaptea aceea. Johanna nu mai înțelegea nimic. Dacă voia într-adevăr să o lase în pace, ce-i mai păsa dacă avea sau nu cămașa pe ea? Poate că-i poruncise s-o scoată doar așa... N-avea de gând să-i mai pună întrebări, cel puțin nu acum, când îi făcuse un cadou atât de frumos. Gabriel avea ochii închiși, așa că n-avea de ce să-i fie rușine. Se dădu jos din pat, își scoase cămașa, o împături cu grijă și o așeză pe un scaun lângă pat. Văzu pledul lui aruncat pe podea. Îl ridică, îl împături și-l așeză deasupra cămășii ei.
În cameră începuse să se facă frig și picioarele îi înghețaseră. Se grăbi să se vâre din nou în pat pentru a se încălzi. Trupul lui cald o făcu să se tragă mai către el, dar era foarte atentă să nu-l atingă. Se întoarse cu spatele la Gabriel și se apropie puțin de el. Îi trebui mult timp să se liniștească. Se temea să se încreadă în el, dar se temea și mai tare să nu se încreadă, pentru că el era acum soţul ei și trebuia să-i acorde toată încrederea până când s-ar dovedi că n-o merită. Nicholas avea încredere în el și fratele ei era omul cel mai de onoare pe care-l cunoscuse, în afară de tatăl său. Și Nicholas se pricepea foarte bine la oameni. Nici nu i-ar fi sugerat să se mărite cu laird-ul, dacă n-ar fi crezut cu adevărat că Gabriel era un om bun. Și apoi, mai era și faptul grăitor că nu o silise în seara aceea. Fusese într-adevăr foarte înțelegător.
Căldura trupului lui îi încălzea spatele și o făceau să se simtă minunat. Se trase încă puțin către el până când îi atinse soldul cu pulpele. După câteva minute dormea dusă.
Gabriel se gândi că probabil va căpăta un loc înalt în Ceruri, indiferent de păcatele lui de până atunci, doar pentru înțelegerea pe care i-o arătase soției lui în noaptea aceea. Gândul la ce va urma îl făcea să transpire. Dacă ar fi dormit pe cărbuni aprinși, nu s-ar fi chinuit atât cât se chinuia așteptând culcat lângă ea, cu gânduri păcătoase în minte. Era o încercare a dracului de grea și ar fi putut îndura orice fel de pedeapsă fizică în afară de aceasta. Iar ea nu-l ajuta deloc. Îşi lipise pulpele de soldul lui, apăsându-l ușor - cea mai dulce povară pe care o simțise vreodată. Trebuie să strângă din dinți cu putere pentru a rezista ispitei.
În vatră mai rămăseseră câțiva tăciuni aprinși și era trecut de miezul nopții când Gabriel se hotărî că așteptase destul. Îşi puse braţul în jurul mijlocului și se aplecă s-o sărute pe gât. Johanna tresări, încordându-se imediat. Încercă să-i îndepărteze mâna de sub sâni, însă nu reuși. Era amețită de somn și sărutările lui umede o făceau să se-nfioare de căldură. Era o senzație prea plăcută pentru a-și face griji. Dar ca să-i dea de înțeles că nu i se va mai permite nici o altă libertate, își împleti degetele într-ale lui pentru a-i împiedica mâna să se miște. Gabriel îi ghici gândul, dar nu se opri. Îi sărută urechea mușcând-o ușor, apoi își desprinse mâna din mână ei și începu să-i mângâie sânii plini. Johanna simți o senzație surprinzător de plăcută înfiorându-i tot trupul. Ciudat, dar mângâierile lui o tulburau din ce în ce mai mult. Îi simțea respirația dulce și caldă pe piele. Încercă instinctiv să se îndepărteze de el, dar, în același timp, dorea să se apropie mai mult. Trupul nu o mai asculta.
Simți însă dovada grea a excitării lui și o cuprinse un tremur de spaimă. Se întoarse către el hotărâtă să-i ceară să-și țină cuvântul. Îi promisese că n-o va atinge în seara aceea și nu putea să fi uitat.
- Mi-ai promis că nu mă atingi în seara asta.
El îi atinse cu buzele fruntea încruntată.
- Știu.
- Atunci...
Gabriel îi sărută vârful nasului și dintr-o dată Johanna se simți înconjurată de căldura lui. Trupul lui o țintuia, acoperind-o toată. Pulpele lui grele se odihneau între ale ei. Simți ceva tare apăsând-o, dându-i fiori de teamă și plăcere.
- Gabriel?...
El își trecu degetele prin părul ei și-i cuprinse faţa în palme.
- E trecut de miezul nopții, Johanna. Mi-am ținut cuvântul.
Nu-i dădu timp să-i răspundă sau să se lase cuprinsă de teamă. Îi astupă gura cu gura lui grea și fierbinte. Sărutul lui voia să-i șteargă din minte protestele. Gabriel încercă s-o facă să-şi uite vechile temeri înainte ca ele să-i controleze din nou gândurile. Indiferent de cât de mult o dorea, știa că niciodată n-ar încerca s-o silească. Dacă Johanna nu va putea trece peste temerile ei în seara aceea, atunci va aștepta și va încerca din nou mâine... și apoi iar mâine, și iar mâine. Cu timpul va învăța, cu siguranță, să aibă încredere în el și atunci probabil că va uita toate neliniștile de până atunci.
Sărutul lui nu era tandru, ci înfometat, carnal. Johanna nu se opunea, ba chiar îl sărută la fel de pătimaș. Gabriel scoase un geamăt de plăcere când îi simți limba atingând-o timid pe a lui. Sunetul acela voluptos o făcu și mai îndrăzneață. Era atât de copleșită de propria ei reacție la sărutările și mângâierile lui, încât nu-și mai putea aduna gândurile. Îşi frecă tălpile de picioarele lui, încercând să nu uite să respire.
Gura lui se aplecă din nou asupra gurii ei, sărutând-o îndelung și pătimaș și silind-o să-i răspundă. Voise s-o copleșească și era într-adevăr copleșită. În câteva minute tremura de dorința. Când mâinile lui coborâră spre sânii ei și degetele începură să-i mângâie sfârcurile gingașe, Johanna lăsă să-i scape un geamăt de plăcere. Nu se putea stăpâni să nu se arcuiască sub mâinile lui, încercând să prelungească acel dulce chin al mângâierilor.
Gabriel voia s-o facă să-şi pună braţele în jurul lui. Johanna își ținea mâinile în lături, cu pumnii strânși și el își desprinse gura de a ei, spunându-i care-i era dorința. Și totuși, nu-l ajuta. Gabriel îşi înalță capul pentru a o privi și zâmbi cu satisfacție văzându-i privirea amețită de ceea ce se petrecea în ea. Ochii ei erau plini de patimă. Îşi plecă din nou capul, dându-i încă un sărut umed și carnal, pentru a-i arăta că era pe deplin mulțumit de ea, apoi îi luă mâinile și i le încolăci în jurul gâtului.
- Îmbrățișează-mă, îi poruncitor. Ține-mă strâns.
Îl îmbrățișă cu forța unui luptător. Buzele lui coborâră acum înspre pieptul ei. Îi mângâie sânii, apoi se aplecă să-i sărute un sfârc. Gemu de plăcere simțindu-i unghiile zgâriindu-i umerii. Gabriel avusese control deplin asupra sa până atunci; dar când mâna îi alunecă pe pielea fină și mătăsoasă a pântecului ei și coborî pentru a o mângâia intim, se pierdu complet cu firea. Îi atinse miezul gingaș de carne ascuns sub buzele umede și fierbinți și degetele lui se strecurară pentru a o cerceta din ce în ce mai adânc. Johanna scoase un țipăt de teamă, căci intensitatea plăcerii pe care i-o producea el era nouă, mult mai înspăimântătoare pentru a o pricepe sau ține sub control. Încercă să-i dea mâna la o parte, dar trupul ei o contrazicea tot timpul, fremătând alături de al lui. Doamne, nu mai știa de sine.
- Gabriel, ce se-ntâmplă cu mine?
Unghiile ei săpau urme adânci în umerii lui și capul i se plecă într-o parte în vreme ce el continuă s-o mângâie. Gabriel îşi schimbă poziția pentru a o putea liniști cu un alt sărut.
- Nu te speria, îi spuse cu o voce întretăiată. Îți place, nu-i așa?
Nu-i dădu timp să răspundă. Gura lui îi invadă din nou gura, în vreme ce degetele o pătrundeau din nou tot mai adânc.
Era învinsă. O senzație cum numai cunoscuse niciodată înainte îi ardea în pântec, învăluindu-i întreg corpul. Se agăța de Gabriel gemând și arcuindu-se sub el, cerându-i cu mișcările ei încete și erotice să sfârșească acea fericire împovărătoare. Și totuși, el se abținu. Apăsarea dinăuntrul lui devenea insuportabilă și nu se gândea decât la clipa când se va cufunda în căldura care-l tot chema. Se luptă cu dorința aceea înnebunitoare și continuă să o sărute, să o mângâie. Johanna se lipi strâns de el și atunci își dădu seama că își căuta singură izbăvirea.
Îşi schimbă din nou poziția, astfel încât să stea deasupra inimii ei fierbinți, apăsând-o ușor. Se ridică pe coate și-i prinse bărbia silind-o să-l privească.
- Rostește-mi numele, Johanna.
Vocea îi era dură și tăioasă, iar intensitatea privirii lui trăda greutatea cu care se înfrânase până atunci.
- Gabriel, șopti ea.
El o sărută din nou, scurt și apăsat, apoi își desprinse gura a ei, o privi în ochi și-i spuse poruncitor.
- Acum și pentru totdeauna. Spune, femeie!
Fiecare nerv din trupul ei țipa izbăvire. Gabriel îi cuprinse umerii strângându-i cu putere și așteptându-i vorbele.
- Acum și pentru totdeauna, Gabriel.
El își lasă capul pe umărul ei și cu o singură mișcare se întâmplă cu totul în ea, înconjurat de un lichid fierbinte. Dumnezeule, era atât de încordată și de caldă, încât simțea că nu mai putea suporta acea agonie dulce. Nu putea sta liniștit în ea, dându-i timp să se obișnuiască cu el, și deși în mintea lui încă mai stăruia grija de a nu-i face vreun rău, se lasă pradă dorinței mistuitoare. Nu se mai putea controla, simțea nevoia să se împingă tot mai adânc în ea. Johanna își ridică picioarele și-l încolăci apăsându-l tot mai înăuntru. Gabriel gemu în agonia dată de plăcerea carnală. Ea deveni nestăpânită în braţele lui. Pulpele ei îl strângeau cu putere și gemetele slabe și incredibil de erotice îl înnebuneau. Gabriel nu mai cunoscuse niciodată o asemenea izbucnire de pasiune. Johanna nu păstra nimic pentru ea; se abandonă complet în mâinile lui, silindu-l și pe el să dea totul. Ar fi vrut să nu se mai sfârșească. Se retrase până când ieși aproape complet din ea, apoi se cufundă din nou.
Gabriel nu mai voia decât să-și afle împlinirea și să-i ofere și ei această bucurie. Gâfâia și nu se mai putu stăpâni deloc când îi simți trupul tremurând în orgasm și o auzi ștergându-l cu un amestec de teamă și uimire. Își revarsă sămânța în ea, gemând tare și înfometat. Johanna se simțea ca și când ar fi murit. Nici în cele mai nebune vise ale ei nu-și închipuise că ar fi fost posibilă o asemenea binecuvântare. Era cea mai copleșitoare și mai frumoasă trăire din viața ei. Avusese curajul să se abandoneze lui și, Doamne, era pe deplin răsplătită. Soţul ei o ţinuse aproape de el și o protejase în timpul descătușarii pasiunii și-i dădură lacrimile gândind-se la cât de frumos fusese totul. Era prea obosită pentru a putea plânge. O storsese de vlagă și când Gabriel se prăbuși peste ea, se gândi că probabil și ea îl vlăguise de tot.
Totuși, nu se simțea zdrobită de greutatea lui. Îşi dădu seama că se sprijinea pe coate; așa epuizat cum era tot se mai gândea s-o protejeze. Parfumul trupurilor lor umplu încăperea. Inimile lor băteau nebunește. Gabriel îşi reveni cel dintâi și imediat se gândi la ea. Oare o duruse?
- Johanna?
Îşi adună puterile pentru a se ridica în coate și a o putea privi. Chipul îi era îngrijorat.
- Spune-mi, te-am...
Râsul ei îl întrerupse. Era atâta bucurie în râsul acela încât nu putu să nu zâmbească la rându-i.
- Da, m-ai... șopti ea.
Femeia asta era o continuă uimire pentru el.
- Cum poți să râzi și să plângi în același timp?
- Nu plâng.
El îi mângâie obrazul umed, ștergându-i lacrimile cu vârful degetelor.
- Ba da, plângi. Te-am făcut să suferi? Te-a durut?
Johanna clătină din cap.
- N-am știut că poate fi atât de frumos între un bărbat și o femeie.
Vorbele ei îl făcură să zâmbească satisfăcut.
- Ești foarte pătimașă, Johanna.
- Nici n-am știut asta... până acum. Gabriel, mi-a plăcut. M-ai făcut să...
Nu găsea cuvintele potrivite pentru a-i spune ce simțea. Gabriel era fericit s-o ajute.
- Să arzi?
Ea dădu din cap aprobator.
- N-am știut că există bărbați cărora le place să sărute și să mângâie înainte, spuse.
El se plecă şi o sărută, apoi se întoarse pe spate, îndepărtându-se de ea.
– E partea de pregătire, nevastă.
– E frumos, oftă ea.
Pentru Raulf pregătirea însemna să tragă păturile.
Johanna îşi stăvili amintirile. Nu voia să strice frumuseţea acelei nopţi cu imagini urâte din trecut. Nu voia ca el să adoarmă. Doamne, ar fi vrut să facă din nou dragoste şi nu putea crede că asemenea gânduri desfrânate îi reveneau în minte.
Se înveli cu pătura şi închise ochii. O neliniştea un lucru. Acum, că făcuseră dragoste, n-ar fi trebuit ca unul din ei să plecea? Raufl venea la ea şi, după ce termina, pleca imediat. Dar Gabriel părea că voia deja să adoarmă şi asta îi spunea că era datoria ei să plece.
Ar fi vrut să rămână, dar gândul că i se va porunci să plece îi rănea mândria. Era mai bine să nu-i dea prilejul de a-i porunci aşa ceva, încercă ea să se convingă.
Gabriel era şi el la fel de năucit. Se gândise să-şi copleşească soţia când ea se aştepta mai puţin, dar căzuse şi el în capcană. La dracu', îl copleşise ea pe el. Nu i se mai întâmplase niciodată să-şi piardă controlul, nici o altă femeie nu-l mai făcuse să se simtă atât de vulnerabil şi începu să se întrebe ce-ar face ea dacă ar bănui că avea o asemenea putere asupra lui. Gândul îl făcu să se încrunte.
Johanna întinse mâna după cămaşa de noapte şi se ridică din pat. Se îmbrăcă stând cu spatele la el. Îşi aminti că-şi lăsase pantofii lângă uşă. Tot mai ezita dacă să plece sau nu. Nu înţelegea ce se întâmpla cu ea. Se simţea tristă şi singură acum şi nu ştia de ce dar îi venea să plângă. Totul fusese minunat, dar acum începea să se îndoiască din nou. Nu, nu înţelegea schimbarea ce se petrecuse în ea, dar îşi spuse că va avea tot restul nopţii pentru a se gândi la asta. Se îndoia că va putea dormi şi cu siguranţă dimineaţa va fi frântă de oboseală.
Gabriel părea că adormise deja. Johanna se îndreptă către uşă încrecând să nu facă zgomot. Tocmai găsise clanţa când vocea lui o opri:
– Unde vrei să te duci?
Se întoarse să-l privească.
– În cealaltă cameră, my lord. Cred că aceea era pregătită pentru mine.
– Vino încoace, Johanna.
Se îndreptă din nou către pat.
– N-am vrut să te trezesc.
– Nu dormeam.
O prinse de cordonul rochiei.
– De ce vrei să dormi singură? o întrebă curios.
– Nu vreau, îi răspunse ea simplu.
Îi scoase rochia, trăgând-o uşor de mâneci şi lăsând-o să alunece pe podea. Johanna tremura de frig şi asta îl făcu să zâmbească. Pentru el era îngrozitor de cald în cameră. Trase pătura şi aşteptă ca ea să se vâre din nou în pat. Johanna nu mai stătu pe gânduri. Gabriel o cuprinse din nou în braţe, trăgând-o către sine şi învelind-o cu pătura. Căscă, apoi îi zise:
– Vei dormi în patul ăsta cu mine în fiecare noapte. Ai înţeles, Johanna?
Ea dădu din cap, lovindu-i uşor bărbia.
– Aşa se obişnuieşte în Scoţia, ca soţii şi soţiile să doarmă împreună?
El îi dădu un răspuns ocolit.
– Aşa va fi pentru noi.
– Da, my lord.
Răspunsul ei, dat atât de iute, în încântă. O strânse şi mai tare la piept şi închise ochii.
– Gabriel?
El mormăi ceva în loc de răspuns.
– Îţi pare bine că te-ai însurat cu mine?
Îi păru rău că rostise întrebarea aceea chiar în momentul în care vorbele îi ieşiră pe gură. Acum el va şti cât era de vulnerabilă şi cât de nesigură se simţea.
– Acum am pământul şi de asta îmi pare bine.
Sinceritatea lui era brutală şi Johanna se gândi că ar trebui, poate, să-l admire pentru că spusese adevărul. Dar nu-l admira, cel puţin nu în noaptea aceea. Aproape că voise s-o mintă, să-i spună că da, era fericit că se-nsurase cu ea. Doamne, ce proastă era! Doar nu voia să fie căsătorită cu un om care ar fi minţit-o cu neruşinare. Nu-şi mai înţelegea propriile gânduri. Probabil că oboseala era motivul pentru care începuse să aibă asemenea idei neroade. Ce-i păsa ei dacă lui îi părea bine sau nu că se căsătorise cu ea? Obţinuse exact ceea ce-şi dorise; scăpase de regele John; era liberă şi... în siguranţă.
Avea tot ce ceruse de la început şi el la fel. Pământul era al lui acum.
– Eşti prea firavă. Mi-aş fi dorit o femeie mai puternică şi cu o piele aspră.
Johanna era prea adormită când el rosti vorbele acelea. Neştiind ce să-i spună, nu-i răspunse nimic. După câteva minute, el adăugă:
– Eşti prea delicată pentru viaţa de aici. Cred că nu vei rezista nici măcar un an. Mi-aş fi dorit o femeie voinică şi fără sentimente. Da, da, nici măcar un an n-ai să rezişti.
Nu părea cine ştie ce neliniştit de faptul acela. Johanna îşi spuse că de fapt nici n-o interesa. N-avea de gând să-i spună că se-nşelă. N-avea rost să-i explice că era o femeie puternică, la fel de răbdătoare ca oricare scoţiană. Gabriel îşi formase deja o părere şi numai timpul îl va putea face să şi-o schimbe. Îşi dovedise deja sieşi că era o supravieţuitoare şi cu timpul i-a va dovedi şi lui.
– Eşti sfioasă. Mi-aş fi dorit o femeie mai îndrăzneaţă.
Johanna se sili să rămână tăcută. Îi pusese o simplă întrebare şi un „da" sau „nu" ar fi fost de-ajuns. Părea că-i place tare mult să-i înşire defectele. Simţise batjocura din vocea lui şi se gândea că soţul ei era cam grosolan.
– Şi ai idei neghioabe. Aş fi preferat o femeie care să fie tot timpul de acord cu mine.
Degetele ei se plimbau nervoase pe pieptul lui. Gabriel îşi puse mâna peste a ei. Johanna căscă zgomotos, dându-i de înţeles că voia să doarmă. Un soţ îndatoritor ar fi încetat imediat să-i mai înşire defectele. Dar Gabriel nu era chiar atât de îndatoritor.
– Te sperie şi cel mai neînsemnat lucru, îi spuse, amintindu-şi clipă când îi văzuse lupul. Mi-aş fi dorit o femeie care să nu se sperie de câinele meu, adăugă.
Căldura trupului lui o adormea. Îşi puse un picior peste picioarele lui şi se lipi şi mai strâns de el.
– Eşti prea slabă. Te suflă vântul. Mi-aş fi dorit o femeie zdravănă.
Johanna era prea somnoroasă pentru a-i răspunde. Era un efort prea mare să se înfurie acum. Adormise ascultându-l cum îi înşira defectele.
– Şi eşti tare naivă, nevastă, adăugă el, aducându-şi aminte de remarca ei despre vremea călduroasă ce dura tot timpul anului în Highlands. Crezuse minciuna strigătoare la cer a fratelui ei.
– Da, tare naivă.
Trecu mult până când Gabriel se decise să răspunde, în sfârşit, întrebării ei.
– Johanna?
Nu-i răspunse. El se aplecă, o sărută pe creştet şi-i şopti:
– De fapt, îmi pare bine că m-am însurat cu tine.