Lady Johanna

Capitolul IV (partea a-II-a)

- Băiatul înţelege engleza? întrebă părintele MacKechnie.

- Puţin, răspunse MacBain. Johanna mi-a spus că ai început s-o înveţi scoţiana. Crezi că ştie să vorbească destul de bine pentru a se înţelege cu Alex?

- Probabil că da, zise preotul ridicând din umeri.

Johanna vorbi câteva minute cu copilul. Apoi îi întinse mâna şi Alex sări în picioare, coborî în fugă scările şi-i dădu mâna. Johanna se aplecă, îi dădu părul la o parte din ochi, îi aranja pledul care căzuse pe un umăr, apoi îl trease către ea şi-l îmbrăţişa.

- Asta înţelege cu siguranţă, şopti MacKechnie.

- Ce înţelege? întrebă Calum.

- Că e acceptat, zâmbi preotul.

MacBain dădu aprobator din cap. Johanna trecuse din nou alături de Nicholas, luându-l de braţ.

- Acum sunt gata, îi spuse ea. Alex, du-te lângă tatăl tău. E datoria mea să vin către voi amândoi.

Băiatul îi făcu semn din cap că a înțeles. Alergă spre tatăl său și își ocupă locul în stânga lui. MacBain își plecă privirea către fiul său. Expresia feței îi era reținută și Johanna nu-și putea da seama dacă era mulțumit sau enervat. Acum își ațintise privirile asupra ei și când Johanna începu să se apropie de el, MacBain își plecă brațul mângâind creștetul băiatului.

Nicholas era cel care o ducea la altar și era al naibii de mândru de sora lui. Știa cât era de emoționantă și, totuși, observă că Johanna nu încetase să se agațe de brațul lui. Stătea între cei doi războinici, avându-i pe viitorul ei soț în dreapta și pe fratele ei în stânga. Își ținea capul sus, umerii drepți și privea nemișcată înainte. Purta o rochie albă, până la glezne și o mantie până la genunchi. Marginea decolteului rochiei era brodată cu trandafiri roz; și ea mirosea tot a trandafiri. Era un parfum delicat care-l înnebunea pe MacBain.

Părintele MacKechnie luă un bucheţel de flori din colţul altarului şi i-l întinse Johannei, înainte de a se grăbi să treacă de partea cealaltă a altarului pentru a începe slujba.

MacBain nu-şi putea lua ochii de la mireasa lui. Era atât de gingașă încât martor îi era Dumnezeu că nu știa ce va face cu ea. Se temea mai ales că Johanna nu va avea destulă putere să înfrunte viața atât de aspră. Se sili să nu se mai gândească la toate acestea. Era de datoria lui să aibă grijă ca Johanna să poată înfrunta viața ce o aștepta. O va apăra de pericole și, la naiba, dacă va fi nevoie, o va îndopa până va mai prinde ceva puteri. Nu știa exact ce trebuia să facă, dar era un om inteligent; va găsi el ceva. Nu-i va lăsa să-și murdărească mâinile sau să se spetească muncind și-i va cere să se odihnească în fiecare zi. Cel puțin atâta lucru putea și el să facă - să aibă grijă de ea drept mulțumire pentru pământul pe care i-l dăruise; căci, desigur, ăsta era singurul motiv pentru care-și făcea atâtea griji pentru ea.

Johanna îşi retrase mâna dintr-a lui pentru a-şi putea aranja şuviţa de păr care-i căzuse pe frunte. Era un gest plin de graţie şi atât de feminin! Claia de păr blond şi ondulat îi acoperea tot spatele şi mâna în care ţinea buchetul îi tremura îi atât de tare încât florile se scuturaseră aproape de tot.

Aşteptă ca ea să-şi pună din nou mâna într-a lui, dar ea întârzie s-o facă; asta îl descurajă atât de mult încât se grăbi s-o prindă el de mână, trăgând-o către el în acelaşi timp.

Nicholas văzu gestul acela atât de posesiv şi zâmbi.

Slujba se desfăşură în mod firesc până când părintele MacKechnie îi ceru Johannei să jure că-și va iubi, cinsti și asculta soțul. Johanna stătu pe gânduri câteva clipe, apoi clătină din cap, întorcându-se către mire. Îi făcu semn să se aplece puțin, apoi se ridică pe vârfuri pentru a-i șopti la ureche: