Lady Johanna

Capitolul XX

 A doua zi se dezlănţui urgia.

Vestea îngrozitoare prevestea parcă o catastrofă. Un bubuit de tunet rupse tăcerea zorilor şi fuolgere ce urmară culcară la pământ doi pini uriaşi. Unul din ei se prăbuşi peste casa tăbăcarului, iar celălalt distruse acoperisul bucătăriei. Tunetele zguduiau pereţii castelului şi furtuna era necruţătoare.

Bubuiturile îl înspăimântaseră pe Alex, care venise lângă Johanna şi la fiecare tunet încercă să-şi îngroape faţa în braţele ei. După ce furtuna trecu, erau amândoi epuizaţi şi dormiră până târziu.

Clare veni să-i trezească.

– Te rog, Johanna, trezeşte-te. Trebuie să-ţi vorbesc. Soldaţii l-au văzut pe tata venind înspre castel. Doamne, ce mă fac? O să se înfurie foarte tare. Nici nu ştiu ce să-i spun. Oh, Alex, te rog, nu plânge. N-am vrut să te sperii.

Johanna se ridică în capul oaselor exact la timp ca să-şi prindă fiul care se aruncase în braţele ei. Începu să-l mângâie pentru a-l linişti; în cele din urmă, îl convinse că nici el nici ma-ma lui nu erau în vreun pericol şi micuţul se potoli. Fusese foarte agitat de când plecase tatăl său şi Johanna ştia că ea purta o mare parte din vină. Copilul pricepuse teama ei şi Johanna înţeles că va trebui să-şi ascundă mai bine îngrijoarea.

– Clare, ajută-l pe Alex să se îmbrace, te rog. Trebuie să mă grăbesc ca să pot vorbi cu Nicholas înainte ca tatăl tău să ajungă aici. Unde mi-oi fi pus pledul?

Se grăbi să se îmbrace. Îi părea bine că în dimineaţa aceea scăpase de greţuri; n-avea timp de aşa ceva. Se spălă pe dinţi şi pe faţă cu apă rece, dar nu mai pierdu vremea cu pieptănatul. Îşi trecu degetele prin păr în timp ce cobora pe scări, încercând să-l mai aranjeze puţin.

– Mamă, aşteaptă-mă şi pe mine, strigă Alex.

Johanna se opri la capătul scărilor şi Alex fugi după ea în hol, luând-o de mână.

– Ţi-ar plăcea să-i faci o vizită lui Auggie în dimineaţa asta? Lindsay te va duce la casa lui. Lui Auggie o să-i pară bine să te vadă.

Alex era încântat. Auggie devenise unul din prietenii lui preferaţi. Dădu din cap aprobator, apoi lăsă mâna Johannei şi coborî scările în fugă, strigându-l pe Lindsay.

Johanna nu-l putu găsi pe Nicholas în sala mare; o auzi pe Clare stigând-o şi se duse lângă ea.

– A venit tata, zise Clare privind prin uşa abia crăpată. Nicholas s-a dus să-l întâmpine.

– Stai aici, Clare. Voi încerca să vorbesc cu fratele meu...

– Vin cu tine.

Johanna nu se împotrivi. Clare deschise larg uşa şi o urmă afară.

Era o vreme rece şi umedă. Cerul era acoperit de nori cenuşii şi nu se vedea la un pas din cauza ceţii.

Laird-ul MacKay îşi zări fiica şi o salută cu o mişcare grăbită a capului. Nu descălecase încă, iar în spatele lui erau cel puţin douăzeci de soldaţi.

– Unde e MacBain? strigă laird-ul.

Nicholas îl aşteptă să descalece înainte de a-i răspunde.

– A avut o problemă foarte importantă de rezolvat şi a plecat ieri dimineaţă. V-aş sfătui să vă întoarceţi peste vreo două, trei săptămâni. Cred că-l veţi găsi atunci.