Capitolul X (partea I)

2K 121 1
                                    

         Primul lucru pe care Johanna îl observă a doua zi când coborî scările fu broderia ei care zăcea pe jos sfâşiată.

Nici săculeţul în care-şi ţinea lucrul nu scăpase neatins. Îl văzu apoi pe vinovat mestecând liniştit unul dintre şireturile săculeţului. Cu celălalt terminase de mult.

Dumfries ştia că făcuse o poznă şi încercă să se furişeze sub un scaun, când îşi auzi stăpâna strigându-l şi o văzu venind către el.

Scaunul căzu cu zgomot pe podea şi Dumfries începu să urle atât de înfricoşător, încât Megan veni fuga din bucătărie să vadă ce se întâmplase. Câinele urlă în continuare ca din gură de şarpe şi făcea o larmă atât de mare încât grinzile începuseră să se zgâlţâie. Megan era înspăimântată la culme şi, chiar dacă animalul nu-i acorda nici o atenţie, tremura toată când se aplecă să ridice broderia Johannei.

Keith şi Calum auziseră şi ei zarva şi intrară în fugă, oprindu-se pe ultima treaptă a scărilor. Gabriel venise şi el şi stătea acum în spatele lor. Îşi dădu soldaţii la o parte şi coborî scările, îndreptându-se către Johanna care se lupta cu Dumfries pentru a-şi recupra săculeţul de lucru, temându-se că bietul animal se va sufoca încercând să înghită şiretul acela lung. Se părea însă că animalul era cel care va câştiga.

– Dumnezeule, Megan, ce-ai făcut cu broderia stăpânei? se auzi vocea furioasă a lui Keith, când acesta înţelese în sfârşit ce se întâmplase. O privea încruntat pe Megan clătinând mânios din cap.

– Chiar crezi că Megan mi-a mâncat broderia? îi răspunse Johanna fără a-şi lua ochii de la câine.

Calum izbucni în râs. Johanna îşi pierdu echilibrul şi ar fi căzut pe spate, dacă n-ar fi fost Gabriel lângă ea s-o prindă la timp. O dădu la o parte şi se îndreptă către favoritul său, dar Johanna alergă înaintea lui şi se postă în faţa animalului.

– Gabriel, să nu îndrăzneşti să-ţi loveşti câinele, strigă ea pentru a se face auzită în ciuda hohotelor de râs ale lui Calum.

Gabriel abia se putu stăpâni să nu strige şi el la ea.

– N-am avut nici cea mai mică intenţie de a-mi lovi câinele. Dă-te la o parte, femeie, şi nu-ţi mai frânge atât mâinile. Nu-i fac nimic. Dumfries, încetează odată!

Johanna nu se mişcă şi Gabriel o dădu la o parte, îngenunchind lângă favoritul lui silindu-l să-şi deschidă botul pentru a putea scoate şiretul. Dumfries, însă, nu se lăsă uşor. Începu să latre nemulţumit. Gabriel n-o lăsă pe Johanna să mângâie câinele pentru a-l linişti. Se ridică, o cuprinse de umeri şi-i ceru să-l săruate la plecare.

– În faţa oamenilor? şopti ea.

El dădu din cap şi Johanna se roşi toată. Gabriel o sărută lung şi tandru, apoi îi dădu drumul. Johanna oftă puţin ameţită.

Lady JohannaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum