Capitolul VII

2.1K 147 6
                                    

Se măritase cu o brută şi ăsta era adevărul. Johanna ajunsese la concluzia aceasta după trei luni nesfârşit de lungi de convieţuire cu soţul ei. Gabriel avea un suflet rău, era îngrozitor de încăpăţânat şi hotărât întotdeauna să facă numai ce voia, dând porunci fără să aibă cea mai mică înţelegere pentru nimeni. Şi asta încă nu era nimic. Se purta cu ea ca şi când ar fi fost o neputincioasă, nu-i permitea să mişte un deget, îi îndeplinea toate dorinţele, iar unul din comandanţii lui o însoţea pretutindeni, oriunde s-ar fi dus. În primele două luni încercă să se împace cu absurditatea asta, dar acum începea s-o enerveze; încercă să protesteze, dar fără nici un rezultat. Gabriel nu voia s-o asculte; soţul ei avea idei dintre cele mai ciudate despre căsătorie. Voia s-o ţină sub cheie pentru a o proteja şi, Dumnezeu îi era martor, de câte ori ieşea puţin la aer, îi poruncea să intre din nou înăuntru. Iar mesele de seară erau şi mai nesuferite. I se cerea să se poarte cu demnitate, în vreme ce în jurul ei domnea haosul. Nici unul dintre cei cu care cina n-avea maniere. Toţi erau gălăgioşi, grosolani şi scoteau cele mai dezgustătoare sunete. Şi de-ar fi fost numai atât. Însă Johanna nu le reproşa nimic soldaţilor; se gândea că ar fi mai bine dacă va continua să menţină distanţa faţa de clan cât mai multă vreme posibil; pentru ea neimplicarea însemna linişte şi ăsta era singurul lucru pe care şi-l dorea.

Deoarece Gabriel tot nu-i permitea să se ducă la vânătoare, Johanna îşi petrecea cea mai mare parte a zilei singură. Soţul ei o credea probabil prea firavă pentru a o lăsa să se obosească ridicând arcul şi săgeţile şi nu ştia cum Dumnezeu să-i schimbe părerea aceea absurdă. Pentru a nu-şi pierde îndemânarea, fixase o ţintă pe unul din copacii de la poalele dealului şi exersa acolo din când în când. Se pricepea foarte bine să mânuiască arcul şi se mândrea cu faptul că-l întrecuse şi pe Nicholas de câteva ori.

Nimeni n-o deranja când trăgea la ţintă. Femeile în general nici n-o bagau în seamă, iar cele din clanul Maclaurin îi erau chiar ostile. Câteva mai tinere începuseră să urmeze exemplul dat de cea care părea să fie conducătoare lor, o femeie înaltă şi voinică, cu obrajii rumeni şi părul blond, pe nume Glynis. De fiecare dată când Johanna trecea pe lângă ea Glynis începea să râdă. Totuşi, Johanna nu credea că avea un suflet rău, ci pur şi simplu că nu vedea nici un folos în a avea stăpână; şi asta nu era vina ei. În vreme ce Glynis împreună cu celelalte femeie lucrau de dimineaţă până seara pe câmp, Johanna se plimba leneşă în jurul castelului, ca o prinţesă. Nu, Johanna nu le învinovăţea pe femei pentru că o respingeau. Gabriel era răspunzător pentru părerea femeilor despre ea, căci nu o lăsa să se apropie de nici una dintre ele, dar Johanna era sinceră cu ea însăşi recunoscând că şi îngăduise păstrarea acelei distanţe, căci nu făcuse nimic să încerce să se apropie de vreuna dintre ele fără a se întreba mai întâi dacă avea motive întemeiate pentru a se purta astfel.

În Anglia nu avusese nici o prietenă apropiată, pentru că soţul ei nu i-ar fi permis asta în ruptul capului. Dar vedea că în Highlands totul era diferit de ce ştia ea. Şi clanul nu putea să dispară sau să fie înlocuit de altul.

După trei luni de de sigurătate, trebuia să recunoască faptul că avea o viaţă liniştită, dar în acelaşi timp însingurată şi plictisitoare. Voia să se adapteze vieţii clanului şi voia de asemenea să-i ajute să reconstruiască ceea ce primul ei soţ distrusese. Gabriel era prea ocupat cu treburile lui pentru a mai avea timp de problemele ei, iar Johanna n-avea de gând să i se plângă. Trebuia să-şi rezolve problemele singură şi din acel moment începu să se gândească la modul în care ar fi putut s-o facă. Nu voia să mai trăiască separat de clan, trebuia să se integreze în viaţa lor. Era timidă din fire, chiar foarte timidă, dar se silise să salute de fiecare dată când zărea câte o femeie. Cele din clanul MacBain îi răspundeau întotdeauna cu un zâmbet sau o vorbă bună, dar majoritatea femeilor Maclaurin se prefăceau că n-o aud. Desigur, erau şi câteva excepţii, nu toate se purtau aşa. Leila şi Meagan, cele două femei Maclaurin care o ajutaseră să facă baie în noaptea nunţii, păreau să o placă, dar celelalte îi respingeau orice dovadă de prietenie. Nu ştia ce să creadă în legătură cu atitudinea lor şi nici ce putea să facă pentru a le schimba părerea despre ea. Într-o marţi, însă, când lui Keith îi revenea îndatorirea de a avea grijă de ea, îi puse această întrebare comandantului clanului Maclaurin.

Lady JohannaTempat cerita menjadi hidup. Temukan sekarang