Lady Johanna

Capitolul I (partea I)

                                          Anglia, 1206

Vestea îi va frânge inima. Kelmet, intendentul căruia baronul Raulf Williamson îi încredințase toate grijile moșiei când, mânat de interesele regelui, fusese nevoit să părăsească în grabă Anglia, a fost cel care a trebuit să-i dea doamnei groaznica veste. Slujitorul se hotărî să nu amăne neplăcuta îndatorire, gândindu-se că, probabil, lady Johanna ar fi dorit să pună câteva întrebări celor doi trimiși ai regelui, înainte ca aceștia să se fi intors la Londra, desigur în cazul în care doamna va mai fi fost în stare să mai discute cu cineva după ce va fi aflat vestea despre multiubitul ei soț.

Da, trebuia să-i spună bunei doamne cât mai curând posibil. Kelmet știa că asta era îndatorirea lui și, îndreptându-se spre capela unde lady Johanna era cufundată în rugăciunile de după-amiază, își simțea picioarele ca de plumb, ca și când ar fi înglodat în noroi până la genunchi.

Îşi ridică privirea şi-l văzu pe părintele MacKechnie, un preot venit din Highlands(1), din tinutul clanului Maclaurin. Interdentul răsuflă uşurat.

– Aş vrea să vă rog ceva, urlă Kelmet pentru a se face auzit în vântul care se înteţea.

Preotul dădu din cap încruntat. Nu-i iertase încă intendentului purtarea jignitoare din urmă cu două zile.

– Vrei să te spovedesc? întrebă batjocoritor.

– Nu părinte.

– Ai un suflet tare negru, Kelmet, clătină din cap preotul.

Intendentul nu răspunse provocării aşteptând răbdător ca scoţianul să i se alăture. Văzu zâmbetul din ochii preotului şi-şi dădu seama că acesta îl lua peste picior.

– E ceva mult mai important decât spovedania mea, începu Kelmet. Tocmai am primit o veste...

Dar preotul nu-l lăsă să termine:

– Azi e Vinerea Mare şi nimic nu poate fi mai important ca spovedania. Nu te împărtăşesc în dimineaţa de Paşti, dacă nu-ţi mărturiseşeşti păcatele de azi şi nu ceri iertare Domnului. Poţi să începi cu îngrozitorul păcat al grosolăniei, Kelmet. Ar fi cel mai bun început.

Kelmet încercă să se stăpânească.

– V-am cerut iertare, părinte, dar se pare că nu mi-aţi acordat-o încă.

– Adevărat, tot nu te-am iertat.

Interdentul se încruntă.

– V-am spus și ieri și alaltăieri că nu puteam permite intrarea dumneavoastră în castel, deoarece stăpânul mi-a dat ordine stricte să nu las pe nimeni înăuntru câtă vreme domnia sa este plecat. Mi-a poruncit ca nici măcar pe fratele doamnei, Nicholas, să nu-l las să intre în caz că vine să-și vadă sora. Înțelegeți-mă, părinte, sunt al treilea intendent aici în mai puțin de un an și încerc să mă mențin în slujba asta ceva mai mult decât au făcut-o ceilalți.

– Dacă nu era lady Johanna aş fi stat încă în cort în faţa castelului, nu-i aşa? pufni preotul încă dornic să-i pună interdentului răbdarea la încercare.