După ce ofițerul îmi verifică cartea de identitate, mă îndrept țintă spre ieșirea din aeroport, ținând strâns singurul bagaj de mână cu care am plecat din Chicago acum mai bine de o săptămână. Ceea ce trebuia să fie o treabă de doar două zile, s-a prelungit la o ședere în toată regula.
Trebuia să mă aștept la asta. În fond, este vorba despre părinții mei.
Strâmb din nas la contactul cu stropii reci de ploaie, amintindu-mi de ceea ce îmi spunea Helen de dimineață. De câteva zile, vremea capricioasă își face de cap, stricându-le planurile tuturor.
Cu pași apăsați, mă îndrept spre locul în care mi-am lăsat mașina, deblocând ușile din telecomandă. Din trei mișcări, arunc bagajul pe bancheta din spate, la fel și jacheta, apoi mă instalez la volan.
Dintr-un motiv aproape inexplicabil, o stare de agitație mă încearcă încă de când am coborât din avion, făcându-mi drumul și mai greu de parcurs.
Telefonul primit de la părinți duminica trecută, mi-a dat peste cap toate planurile. A trebuit să-mi cumpăr un bilet nu în mai puțin de două ore, să-mi fac bagajul și, să ajung la aeroport într-un timp record.
Așa se întâmplă de fiecare când unica lor fiică decide să se răzvrătească, provocându-i cum știe ea mai bine.
Dacă stau bine și mă gândesc, nu e cu mult diferită de Holli; cu excepția faptului că e brunetă și cu un cap mai înaltă. Și, abia ce a împlinit cincisprezece ani.
*
— Până aici, amice! Pot accepta multe. Pot accepta că Ricky Martin este gay, că, Christian Grey nu este real, și că eu nu sunt pe o plajă în Ibiza, dar să-mi spui cum să îmbrac, asta este prea de tot. Îmi dau demisia!
Îmi duc o mână la gură, înăbușindu-mi chicotele.
Pentru că obișnuiesc să fiu destul de silențios, iar gura lui Holli acoperă orice zgomot pe o rază de doi kilometri, ea și Sebastian nu trebuie să mă fi auzit când am intrat în casă. Și pentru că Helen nu este nici ea prin apropiere, am ocazia să asist personal la o lecție a celor doi.
Sunt, totuși, surprins că Sebastian nu m-a sunat mai devreme să-mi spună că el este cel care demisionează. Când am apelat la ajutorul său, nu mă gândeam că o să accepte cu atâta ușurință, având în vedere dificultatea situației. Pentru că, nimeni nu o poate nega. Holli este cea mai dificilă femeie pe care am cunoscut-o vreodată.
Regula numărul 3. Un gentleman este întotdeauna fericit să sară în ajutorul altuia, fie că este vorba în a deschide o ușă, să achite o factură, sau să-ți facă rost de un taxi în dimineața următoare. Cere-i ajutorul și nu vei fi refuzat.
— Să-ți dai demisia? Cum? Din câte îmi amintesc, eu sunt cel angajat aici.
— Nu te flata singur, Sebas. Ești sexy, da, dar nu ești de neînlocuit.
Sebas? Sexy?
Bineînțeles că trebuia să mă aștept la un astfel de comportament din partea ei, dar să o aud zicând asta, cu voce tare, nu-mi convine.
Aproape că mă împiedic în propriile picioare, dând buzna peste ei. După fețele amândurora, cred că nu a fost cea mai inteligentă mișcare a mea.
— Eric? întreabă la unison, privindu-mă în feluri total opuse.
Ochii lui Holli rămân fixați într-ai mei și pot să citesc în ei încântarea, amestecată cu un soi de ciudă, pesemne pentru modul subit în care am dispărut imediat după ce am sărutat-o. Și nu o condamn. Nu fost deloc un lucru demn de un gentleman.
— Când te-ai întors prietene?
Atenția mi se mută pe Sebastian și abia acum observ ceașca de ceai din mâinile sale. Atent, o așează pe măsuța de cafea și se apropie cu brațele deschise, iar eu nu pot decât să-i răspund la gest bătându-l prietenește pe spate.
În tot acest timp, Holli ne scanează la milimetru, cu buzele țuguiate și obrajii îmbujorați.
Ei bine, asta chiar este ceva total neobișnuit pentru mica războinică. Să o văd rușinându-se, este un cadou mai mare decât butonii primiți Crăciunul trecut.
— Cum a fost călătoria?
Retrăgându-se din îmbrățișare, Sebastian mă privește insistent, așteptând un răspuns la întrebarea lui.
— Obositoare, schițez un zâmbet șters, analizând-o din cap până în picioare.
Nu găsesc nimic schimbat la ea. Părul blond, îi ajunge ușor până la umeri, iar tenul îi este lipsit de orice urmă de machiaj. În schimb, unghiile îi sunt la fel de îngrijite, și nu pot decât să o apreciez pentru asta. În privința hainelor, nu cred că ar trebui să existe o schimbare majoră, la urma urmei, are doar șaptesprezece ani. Însă nu eu sunt expertul aici.
— O să o rog pe Helen să-ți pregătească o cafea cum numai ea știe, replică încântat, lăsându-ne pe mine și pe Holli singuri.
Poate că suntem diferiți din multe puncte de vedere, dar la finalul zilei, sunt gentlemani, și mai mult decât atât, prieteni.
— Pe unde naiba ai umblat?
Întrebarea lui Holli mă scoate din transă, reușind doar să mă facă să mă încrunt. M-aș fi așteptat ca până acum să-și corecteze limbajul vulgar.
— Probleme familiale. Dar tu? Ce ai făcut în timpul în care am lipsit?
— Nu am plecat în Ibiza, asta este evident, mă ia peste picior, pesemne căutând să-și ia revanșa pentru timpul în care am lipsit.
Însă mai știu și că nu asta o doare cu adevărat.
Cu mâinile în sân, trag aer adânc în piept și încerc să-i explic ceea ce nu am mai apucat atunci.
— Holli, sărutul acela a fost...
— Să nu spui o greșeală, pentru că nu a fost așa, mi-o taie, cu ochii sclipindu-i amenințător.
— Nici nu am intenționat.
— Sau că nu ți-a plăcut, pentru că nu este adevărat, replică la fel de hotărâtă.
— Nici asta nu voiam să spun, o asigur.
— Sau că ai fost beat.
— Nu țin minte să mă fi îmbătat vreodată de la un singur pahar, clatin capul amuzat.
— Și atunci? Ce este? gesticulează nervoasă.
— Dacă m-ai lăsa și pe mine să vorbesc, atunci ai înțelege, o trag de atenție.
Îmi dă dreptul la replică printr-un gest al mâinii, mărind ochii cât cepele.
La naiba! Nu trebuia să se întâmple așa.
— Uite, Holli, nu o să dau vina pe băutură pentru că nu a fost cazul. Nu spun nici că nu mi-a plăcut, pentru că asta m-ar transforma într-un mincinos. Și un gentleman nu minte niciodată. Și, deși nu intenționam să spun că a fost o greșeală, a fost. Nu trebuia să te sărut. Nu a fost corect. Însă nu mai pot face nimic în privința asta. Tot ceea ce pot spera, este că gestul meu nu te va face să dai cu piciorul la tot ce ai construit cu Sebastian în ultima săptămână. Crede-mă, ar fi păcat.
O privesc atent, așteptându-i reacția. Trec mai bine de zece secunde, iar ea nu schițează niciun gest. Ochii căprui trec prin mine și nu știu dacă e indiferentă, furioasă, ori se visează în postura în care mă ștrangulează cu propriile mâini.
— Holli? Ești bine? mă apropii precaut, dorind să mă asigur că este într-adevăr în regulă.
— Bineînțeles că... nu, nu voi renunța la Sebas. Ai dreptate, ar fi păcat, o spune un ton înfiorător de calm, afișând un zâmbet cât China.
— Trebuie să-ți spun, nu mă așteptam la o asemenea reacție din partea ta. Mă bucur că gândești așa.
— Nu o fac pentru dumneavoastră, domnule. O fac pentru mine. La urma urmei, tot ceea ce învăț aici, o să folosesc pe viitor. În special, după ce îmi voi lua tălpășița din casa și orașul ăsta. Bun venit acasă! îmi urează printr-o plecăciune falsă, răsucindu-se pe călcâie și lăsându-mă cu gura căscată. La propriu.
Domnule?