Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 20

În vreme ce Eric se chinuie cu broasca ușii, eu îmi mut greutatea corpului de pe un picior pe altul, plictisită și obosită în același timp.

— După tine, îmi spune și deschide larg ușa, ferindu-se la o parte.

— Poți scoate gentlemanul din cavernă, dar nu poți scoate manierele din gentleman.

Privirea confuză pe care Eric mi-o aruncă mă face să-mi înghit singură cuvintele și să o iau la sănătoasa.

Ajunsă în sufragerie, mă tolănesc pe sofaua moale și scap de sandale cu prima ocazie. Îmi masez gleznele cu ambele mâini, scoțând sunete din cele mai ciudate.

— Poți îmbrăca broscuța în prințesă, dar nu poți scoate broasca din ea.

Aprinsă, îmi ridic capul din pământ și îl fixez deranjată. Sprijinit de boltă, cu brațele încrucișate la piept și un zâmbet cât China, acesta se amuză pe seama mea, așteptând probabil să reacționez.

— Touche!* răspund în doi peri.

— Ți-e foame? schimbă subiectul, părând totuși sincer.

— Numai gândul la mâncare îmi întoarce stomacul pe dos, mărturisesc, simțind cum starea de rău se restaurează.

— Așa-ți trebuie dacă bei în neștire, mă dojenește, apropiindu-se și lăsându-mă fără sacou.

— Nu am băut în neștire, argumentez, doar că le-am amestecat.

Sunt nevoită să-mi las capul pe spate pentru a-l putea privi în ochi, surprinsă de gestul său. Atent, îmi ferește părul după urechi și, după ce mă privește mai mult decât prevede normalul, se depărtează, întinzându-mi o mână.

— Ai nevoie să te hidratezi.

Hidratez?! Ei bine, nu asta te aștepți să auzi de la bărbatul care în urmă cu nici cinci secunde părea gata să te sărute.

Bosumflată, îmi așez palma micuță într-a lui și îl urmez până la bucătărie, cocoțându-mă pe unul din scaunele înalte.

Pe jumătate adormită, îl urmăresc cum îmi umple un pahar cu apă și mi-l așează în față.

— Aș fi apreciat mai mult un pahar cu suc, plescăi nemulțumită din buze, atribuindu-i cea mai urâtă căutătură a mea.

— Trebuie să înveți să accepți ceea ce ți se oferă, fără să contrazici persoana în cauză la fiecare cinci secunde.

— Și asta e regula cu numărul... îmi arcuiesc ironic o sprânceană, așteptând și un răspuns.

Eric clatină categoric capul, ca mai apoi să înconjoare blatul și să se înființeze în dreptul meu, răsucindu-mă cu tot cu scaun, pentru a fi la același nivel.

— Jur, Holli, uneori cred că o voi lua razna.

— Te plângi cumva? continui să-l provoc.

Un zâmbet micuț îi răsare în colțul gurii și simt cum inima îmi ratează o bătaie sau două. Chiar nu își dă seama ce efect are asupra mea? Și dacă face toate astea cu rea voință, o să am grijă personal ca neamul să-i stârpească.

Îi simt respirația șuierătoare pe buze și, la rându-mi, îmi simt gâtul mai uscat decât deșertul Sahara, iar ghemotocul din stomac nu-mi dă pace.

În mod normal, mi-aș simți și obrajii arzând, dar cred că efectul alcoolului s-o ocupat deja și de acest aspect. În schimb, îi înconjor gâtul cu brațele și îl trag mai aproape.