Capitolul 1

27K 1.5K 353
                                    



Când am fost trimis, sub nicio formă nu mă așteptam să dau nas în nas cu o puștoaică de doar șaptesprezece ani care, la prima vedere, se dovedește a fi o lunatică.

Îmi dreg glasul — pentru a mia oară — încercând să o fac atentă la mine.

Ochii i se rotesc în orbite și aș putea să jur că e drogată. Camera de interogatoriu nu e nici ea foarte primitoare. După expresia pe care o are, pot doar să presupun că este pentru prima oară când se află într-una.

— Cu ce te ocupi?

— Sunt un gentleman.

— Nu mai spune, Sherlock! Îți câștigi existența pe urma bunelor maniere? întreabă plictisită, studiindu-și unghiile proaspăt vopsite.

— Nu te-a învățat mama ta că nu e civilizat să nu privești persoana cu care porți un dialog?

— Du-te dracului! mi-o trânte, ridicându-se de la loc.

— Stai jos, îi ordon, pe cel mai calm ton al meu.

Se răsucește înapoi cu fața spre mine și, după ce scuipă dosarul de pe masă, își ocupă scaunul.

— Poftim! Stau jos, zâmbește satisfăcută, de parcă tocmai a obținut premiul Nobel pentru pace.

— Observ că ești o obrăznicătură la drumul mare.

— Asta e tot ce poți? își arcuiește o sprânceană perfect pensată, sfidându-mă în mod evident.

— Domnișoară Summers, ești conștientă că te afli într-un rahat cât tine de mare?

— Continuă, începe să-mi placă cum vorbești. 

Oftând, îi împing dosarul sub nas, dar nici așa nu obțin efectul dorit.

— Dacă nu îți schimbi comportamentul, vei sta aici mai mult decât prevede legea, doresc să mă fac înțeles. 

Cu ochii mijiți, se apleacă în față și aproape că mârâie fiecare cuvânt în parte.

— Cum se face că deși am fost atacată prima, tot eu mă aflu după gratii?

— Așa se întâmplă când te iei de fiul unuia dintre cei mai cunoscuți oameni din oraș. Ce ați avut voi doi de împărțit? vreau eu să știu.

— Acadele, replică în sictir.

— Ai dormit vreodată într-o celulă? Una adevărată? încerc o altă abordare. Am auzit că patul din fier nu este foarte comod, iar toaleta este la comun. 

Zâmbetul îi piere, iar căpruiul ochilor se întunecă.

— A încercat să mă sărute, replică dezgustată, lipindu-se de spătarul scaunului.

Mă încrunt, așteptând ca din moment în moment să mi se spună că sunt la camera ascunsă.

— Îți bați joc de mine? ridic tonul cu o octavă. Ești aici pentru că un adolescent în călduri a încercat să te sărute, iar tu l-ai refuzat?

— Nu mă atinge nimeni fără permisiunea mea, mârâie, arătându-se extrem de serioasă.

— Cum ai făcut-o? Cum i-ai rupt urechea? întreb intrigat.

— L-am mușcat, ridică din umeri, un zâmbet răutăcios curbându-i buzele păcătoase. Și dacă încerca și altceva, i-o rupeam și pe aia.

Asta explică petele de sânge de pe tricoul cu aspect sărăcăcios și murdar; însă nu-i scuză fapta.

— Mi-a ajuns! Ești nebună! 

— Credeam că am stabilit deja asta, continuă cu prostiile, așteptând probabil să-i cedez.

Și o fac. Mă ridic de pe scaun și îmi strâng lucrurile, decis să o las baltă.

Sigur o să se găsească un avocat din oficiu care să o scoată din groapa pe care singură și-a săpat-o. 

— Hei! Ce crezi că faci? se ridică la rându-i în picioare, blocându-mi calea. Doar nu ai de gând să mă lași aici.

— Cum am spus, nu ești în toate facultățile mintale. Ai nevoie de un psiholog, nu de un avocat, o informez, încercând să o dau la o parte, însă nu face nimic în privința asta.

— Parcă spuneai că ești un gentleman, plescăie, nemulțumită. Nu îmi voi petrece niciun minut din existența mea într-o celulă jegoasă. 

— Îți recomand să revii cu picioarele pe pământ. Nu ești în măsură să impui condiții, darămite să faci nazuri. După ce i-ai rupt urechea acelui copil, o noapte la răcoare e puțin în comparație cu ceea ce meriți.

Pentru câteva secunde, o ciudățenie a naturii se întâmplă. Obrazul îmi arde în urma loviturii, iar eu încă mă gândesc la ce naiba tocmai s-a întâmplat.

Revin cu privirea asupra ei, simțindu-mi carnea zvâcnind, și o dorință arzătoare de a o strânge de gât cu mâinile goale.

Mă privește precaută, de parcă s-ar aștepta să reacționez în orice moment. Și aș face-o, dacă nu aș fi un gentleman.

Regula numărul 4. Un gentleman nu reacționează niciodată în fața răutăților. Se preface că nimic nu s-a întâmplat și trece mai departe.

Chiar și atunci când, persoana în cauză se dovedește a fi progenitura diavolului.

— Sejur plăcut, domnișoară Summers, îi urez, gustând din plin victoria în fața minei ei schimonosite.

De această dată, trec nepăsător pe lângă aceasta, dar surprind cele din urmă cuvinte.

— Halal, gentleman. Credeam că un gentleman își respectă cuvântul dat.

Și da. O facem. Chiar și atunci când nu ne face plăcere.

Promisiunea este promisiune. Iar promisiunea este sfântă.

Pe hol, mătușa lui Holli îmi iese în întâmpinare, zâmbindu-mi într-un fel ieșit din tipare.

Tocmai mi-a făcut cu ochiul?

— Ce a spus? A recunoscut? Nu pot să cred că a avut nerușinarea să-i rupă urechea cu dinții, clatină dezaprobator din cap, prefăcându-se profund afectată. 

La care întrebare ar trebui să-i răspund pentru început?

Niciodată, dar niciodată nu s-a mai pomenit să fiu pălmuit de către un client; darămite o mucoasă insolentă. Doar pentru asta ar trebui să mă gândesc serios și să o las după gratii pentru cel puțin o săptămână.

— Este bine, răspund în cele din urmă. Mă tem că veți fi nevoită să o lăsați aici peste noapte, oftez, simțind o durere cumplită în dosul capului.

— Foarte bine! Trebuie să primească o lecție, turuie, fluturând o mână. 

O privesc uluit, spunându-mi că nicio femeie din familia lor nu pare să aibă toate țiglele pe casă. Cu așa mătușă, nu mă miră faptul că nepoata e o adolescentă rebelă, nerușinată și inconștientă.

Plescăind din buze, femeia, a cărei vârstă nu mă depășește cu mult, își aranjează claia de păr roșcat, apoi își țuguie buzele și continuă cu trăncăneala, blocându-mi ieșirea.

— Cât vă datorez?

Îmi las capul într-o parte, neputând să trec cu vederea gestul femeii de a-și scoate decolteul la înaintare.

—Toate onorariile vor fi achitate după ce vă scot nepoata de aici, țin să o înștiințez, lărgindu-mi nodul la cravată.

— Foarte bine. În acest caz, vă doresc o noapte liniștită, domnule avocat. 

Pentru a doua oară, zăpăcita cochetează cu mine, fără un strop de pudoare. 

Mă rezum la a-i răspunde printr-o înclinare a capului și un zâmbet mai mult forțat, apoi fac stânga-mprejur și ies din secție cu pași apăsați. 

Nu pot să cred că o spun, dar, Segal, inconștientule, ești într-un rahat cât puștoaica aia de mare.

Codul unui gentleman (Publicată)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum