Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 35

Petrecerea asta nu este deloc precum mă așteptam. Este plin de adolescenți cretini la totul colțul, a căror hormoni dau pe dinafară.

Nu-mi place să o recunosc, dar Eric avea dreptate.

Până și Megan m-a părăsit în favoarea unui băiat cu un an mai mare decât noi, pesemne unul dintre prietenii lui Roy. Și dacă este să aduc aminte și de gazda acestui eveniment ratat, îl zăresc cum se îndreaptă spre mine, cu două pahare de plastic în mâini.

— Trebuie să recunosc, Summers. Ai curaj, îmi spune, întinzându-mi unul dintre pahare. E doar bere, chicotește, pesemne văzându-mi reticența.

Pentru o clipă, mă gândesc dacă e o idee bună să-i accept băutura, iar răspunsul meu nu întârzie să apară.

— Pas. Am ajuns la concluzia că alcoolul nu este pentru mine.

— Ce te-a făcut să te răzgândești? mă întreabă, luând o gură zdravănă din paharul pe care mi-l oferise mie cu câteva secunde înainte.

Este îndeajuns să-mi amintesc de seara în care aproape că am vomitat pe Eric, asta după ce am făcut un cocktail în stomacul meu.

— Nimic special, ridic din umeri, evitând în mod intenționat să mă întind la șuetă cu el.

— Observ că nici vorbăreață nu mai ești. Ce ți-au făcut, Summers? Te-au spălat pe creier? mă ia peste picior, semn că are mai mult alcool la bord decât se află în cele două pahare.

— Tot ce se poate. Dacă au făcut-o, este evident că nu aș avea cum să mi-o amintesc, nu-i așa? îi servesc o replică pe măsură, băgându-l în ceață.

— Nu știu despre tine, Holli, dar eu am nevoie de o tărie. Ședere plăcută, face o reverență în fața mea, răsucindu-se pe călcâie și agățându-se de gâtul unuia dintre prietenii lui idioți.

Scrâșnesc din dinți, simțind cum îmi pierd toată răbdarea.

Abia aștept să pun mâna pe Megan și să o fac albie de porci. Cine se crede să mă părăsească în mijlocul petrecerii? Nici lui Eric nu i-am oferit acest drept.

Înfuriată, mă pornesc spre sufragerie, acolo unde știu că am văzut-o ultima oară. În treacăt, mă lovesc de câțiva dintre colegii din liceu, printre care și Alice, o nesuferită cu care m-am înțepat încă din generală.

Evident, nu reușesc să trec neobservată de radarul ei, iar când dă cu ochii de mine, își deschide imediat gura spurcată.

— Holli Summers, ce onoare, replică în batjocură. Am auzit că te-ai mutat din oraș, comentează, sprijinindu-se de umărul uneia dintre cățelele care o urmează peste tot.

— Tu dintotdeauna ai auzit prost, îi dau peste nas.

Ofticată, se strâmbă, dar nici măcar asta nu reușește să mă impresioneze.

— Am mai auzit și că ai fost paralitică o vreme.

De nicăieri, un cerc se formează în jurul nostru, toți așteptând cu sufletul la gură să ne vadă sărind una la gâtul celeilalte.

Și Dumnezeu știe cât mă abțin să nu îmi înfig mâinile în extensiile ieftine pe care le poartă.

Nu vreau să-mi stric rochia.

Blanca nu mi-ar ierta-o niciodată.

— Holli?

Aud vocea lui Megan de undeva din mulțime și îi ia ceva până să ajungă la mine, apucându-mă de umeri.