Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 31

Nu știu exact cât timp a trecut de când Eric nu face altceva decât să se holbeze la mine, iar eu am rămas înțepenită în fața lui, cu halatul desfăcut și în lenjerie intimă. Nu că aș avea o problemă cu asta, dar sunt în tălpile goale și deja am început să tremur ca varga.

— Dacă m-ai lăsat să rămân doar pentru a mă trata ca pe un obiect de decor, prefer să-mi iau singură tălpășița, o spun pe un ton acuzator, enervată la maxim de expresia tâmpă pe care o afișează.

Cu un zâmbet în colțul buzelor, Eric se ridică în capul oaselor și își sprijină bărbia în căușul palmelor.

De ce îi strălucesc ochii în felul ăsta?

— Pe cât ești de frumoasă, pe atât ești de guralivă, își întinde o mână, cu palma întoarsă, pesemne așteptând să mă alătur lui.

Sceptică, îmi arcuiesc o sprânceană și îmi calculez șansele.

— Stai așa, îmi spui că sunt guralivă?

Bineînțeles, nu apuc să-i pun aceeași întrebare și a doua oară, pentru că șiretul se întinde îndeajuns cât să mă prindă de încheieturile mâinilor și să mă aducă deasupra lui. Grisma pe care o execută îmi dă de înțeles că piciorul îl deranjează, dar nu-mi schimb cu nimic poziția.

— Te doare? îi șoptesc suav, privindu-l fix în ochi.

— Puțin.

— Ce bine, adaug pe același ton jucăuș, împreunându-mi degetele de la mâini cu cele ale sale.

— Ești o sadică, Summers.

— Nu eu am fost cea care te-a pus să sari din șa, ripostez, depunându-i un sărut micuț în colțul buzelor.

Nu am spus-o până acum, dar ador să-i simt barba la atingere. Cred că face parte din șarmul său, în completare cu restul înfățișării.

— Nu despre durere vorbesc, mă scoate din visare. Vii aici pe jumătate dezbrăcată, știind că am piciorul în gips și că părinții mei se află la o cameră distanță. Dacă nu sadică este cuvântul potrivit, atunci spune-mi tu cum stă treaba.

Măresc ochii surprinsă, înțelegând la ce face referire de fapt. Să nu mai vorbesc și despre umflătura din pantaloni.

— Pentru un gentleman, ești cam pervers, domnule Segal, continui să mă joc cu focul.

— Regula numărul 10. Fii un gentleman în societate, dar nu și în patul conjugal, îmi spune cu un zâmbet drăcesc pe buze.

— Chiar există o regulă de genul? îmi arcuiesc neîncrezătoare o sprânceană.

— Tocmai am inventat-o, râde sănătos, trântindu-mă pe saltea și schimbând poziția.

Îmi capturează buzele într-un sărut menit să ne lase pe amândoi fără suflare, iar eu îmi trec brațele pe după gâtul său, lăsându-l să se lipească cu totul de mine. La fel de hotărâtă, mi le cobor și mi le strecor pe sub tricoul său, bucurându-mă de fiecare atingere și centimetru de piele explorată.

Dumnezeule! Omul ăsta e mai tare decât o statuie din piatră.

Un suspin îmi scapă când îi simt degetele dibace chinuindu-se cu încuietoarea sutienului, dar nu mă opun. S-au întâmplat prea multe, într-un timp relativ scurt, și totuși, anevoios, încât chiar nu îmi mai pasă de nimeni și de nimic.

Pornită, îi trag tricoul peste cap și îmi cobor degetele la betelia pantalonilor săi.

Ochii i se fixează într-ai mei și pentru o secundă mă întreb dacă sunt reali.