Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 26

Singurul motiv pentru care am fost de acord să folosesc scaunul cu rotile, se datorează drumului anevoios pe care știam că o să-l avem de parcurs. Douăzeci de ore într-un avion nu sunt tocmai plăcute. Dar a meritat. Să-mi sprijin capul de umărul lui, a fost cea mai mișto experiență din toată călătoria.

Și totuși, poate că ar fi trebuit să o luăm pe Miriam cu noi. Nu știu cum va face față Eric la toate. Să aibă grijă de mine, să ne care bagajele, să se asigure că nu ne lipsește nimic și că toate sunt la locul lor.

Dumnezeule! Îl iubesc pe bărbatul ăsta!

— Do you... hablas español?*

Ruptă din gânduri, îmi răsucesc capul spre blondul din stânga mea, a cărei moacă arată de parcă are nevoie urgentă la baie.

— Poftim? Tipule, spaniola ta e mai ruginită decât engleza mea, îmi rostogolesc ochii, privind peste umărul său.

Sper ca Eric să se întoarcă cât mai repede posibil.

Cu un zâmbet tâmp, același băiat, nu cu mult peste vârsta mea, începe să chicotească, reușind doar să mă calce pe coadă.

— Deci, nici tu nu ești de-a locului, constată, făcându-și de lucru cu căștile telefonului mobil.

— Nu, dar sunt sigură că spaniola mea e mai reușită decât a ta, îi dau peste nas.

— Marcus, îmi pare bine de cunoștință, îmi întinde voios o mână, la care mă zgâiesc mai mult decât e cazul.

Sunt într-un scaun cu rotile, la ieșirea din aeroport, așteptându-mi avocatul. Și totuși, tipului din fața mea nu pare să-i pese prea mult de condiția mea fizică. Poate că am judecat greșit situația.

— Eric, îmi pare bine de cunoștință.

Clipesc mărunt, mutându-mi atenția pe bărbatul frumos din spatele blondului, a cărei mină nu este cea mai fericită. Îmi prefac o tuse, mascând chicotele care amenință să dea pe afară. Nu credeam că voi avea vreodată ocazia să-l văd pe Eric gelos.

Marcus în schimb, nu pare intimidat de vocea groasă a celui din spatele său, drept dovadă, schițează un zâmbet șters, întorcându-se cu fața spre șaten.

— Îmi pare rău dacă am deranjat, se scuză Marcus. Ai o soră foarte frumoasă.

— Soră?! întreb eu.

Izbucnesc instant în hohote, alimentând starea de spirit a lui Eric. Fața i s-a colorat în verde și mă tem că o să explodeze din moment în moment. Dacă aș fi avut aparatul foto la îndemână, l-aș fi pozat din toate unghiurile. Expresia lui este prețioasă.

Același blond, îmi aruncă o privire confuză peste umăr, pesemne întrebându-se unde a aterizat.

— Uite, Marcus, mormăie Eric cu maxilarul încleștat, apreciem complimentul, dar domnișoara nu este sora mea.

Nu-i ia mai mult de câteva secunde pentru a face legătura. Stânjenit, se scarpină în ceafă și rostește pe același ton jucăuș de mai devreme:

— În acest caz, ești un tip norocos, îi aruncă lui Eric, lăsându-mă cu gura căscată.

La propriu.

Îl urmărim amândoi cu privirea până dispare din raza noastră vizuală, apoi Eric adaugă ceva ce nu credeam că o să aud prea repede.

— Da, sunt.

Mândră, îl privesc cu ochii strălucind ca două beculețe în seara de Crăciun, ca mai apoi să ne tragem într-un colț ceva mai ferit, în așteptarea taxiului pe care tot el l-a comandat în engleză.