Există versurile melodiei traduse în engleză. Recomand să le citiți, sunt chiar frumoase. (Unravel - Tokyo Ghoul)
Intrăm în conac și ieșim în grădina din spate. Aveam impresia că era destul de mică, ținând loc doar cupolei, dar m-am înșelat. Dacă mai făceam doar câtiva pași la stânga, ajungeam în spatele conacului, unde se continuă grădina.
Îmi ridic, cu grația unei feline, rochia lungă atunci când poteca din piatră se termină și pășim pe iarbă. Felinare cu lumini albe sunt atârnate de stâlpuri din fier sau așezate pe suprafețele pietrelor netede. Aici, totul este mult mai natural și simplu.
Aud pahare ciocnindu-se și multe persoane necunoscute discută la o masă lungă. Așa cum mă așteptam, nu mă simt deloc în largul meu printre nobilii tineri și partenerele lor.
Brusc, liniștea se așterne printre șoapte și râsete. Prințul este aici și toți, mai puțin eu, îl privesc și îl studiază din cap până în picioare. Pot crede că sunt încântați să aibă parte de o asemenea onoare, aceea de a sta la o masă cu Keyron, dar nicio emoție de pe chipurile lor nu emit aceste gânduri.
Băieții se ridică în picioare imediat, acompaniați de valsul pe care-l fac multele materiale ce alcătuiesc rochiile fetelor. Cei ce stau cu spatele la noi se întorc mecanic, ne scrutează din priviri, apoi își reiau pozițiile inițiale și se așază, la loc, în scaunele albe, cu spătare pline de modele complicate.
— În sfârșit un chip străin printre noi, se trezește unul dintre nobili vorbind. După atât de mult timp, domnișoara Irene nu ne mai onorează cu prezența?
Îl simt pe Keyron cum se strânge, gata parcă să se năpustească asupra lui. Brațul său se încolăcește mai aspru în jurul mâinii de care mă ține. Vreau să mă trag din strânsoarea sa, dar ceva mă oprește. Se relaxează brusc și îi aruncă un rânjet straniu, apoi mă trage ușor după el, pentru a mă plasa pe scaunul rămas liber. Aveam dreptate când mă gândeam că nu sunt tocmai comode, dar nimeni nu pare să fie deranjat de acest lucru.
Unii îmi aruncă priviri în treacăt sperând, probabil, că nu îi observ, iar alții nici nu se sinchisesc să își mascheze curiozitatea. Keyron nu mi-a spus că partenera lui pentru acest eveniment a fost dintotdeauna sora lui, iar faptul că, dintr-o dată, eu sunt înlocuitoarea Prințesei aruncă luminile reflectoarelor exact asupra mea. Oare aceasta este intenția Prințului? Sub pretextul cărui motiv?
— Luna e sus, domnilor, rostește Keyron impasibil. Pregătiți-vă.
Toți cei prezenți își ridică capetele, un aer entuziast decorându-le figurile. Nu pot să nu admir veșmintele lucioase, din diferite materiale scumpe, cu care sunt acoperiți. Fracurile băieților, sfârșite în cozi de rândunici, se leagănă în bătaia slabă a vântului atunci când se dezlipesc de scaune. Tălpile pantofilor lor presează iarba moale, fără zgomot. Privesc înspre Keyron, cum le urmează mișcările, dar aleg să nu mă grăbesc, știind, din cele văzute, că fetele se ridică abia după ce toți băieții o fac. Mă uimește faptul că totul se petrece cu o așa rapiditate, dar sentimentul nu persistă multă vreme, amintindu-mi că cei prezenți erau acolo, poate cu mult înainte de venirea noastră.
Rochiile bogate în materiale colorate scot un sunet straniu în dans cu rafalele, un sunet aproape sâcâitor pentru urechile mele, dar aleg să nu mă concentrez pe acest lucru. Mă apropii de Prinț și-l las să mă cuprindă iarăși de braț.
Legend apare din umbrele conacului cu mâinile ridicate spre cer. Două dintre degetele lui formează cerculețe și se agită în aer, ghidând fiarele de cristal, care aterizează la o distanță semnificativă una de cealaltă. Iarba se agită în bătaia vântului produs de aripile lor prețioase, iar soliditatea de care dau dovadă zguduie pământul.
Dragonii îmi amintesc de părul meu de Visătoare, doar că ei sunt mult mai atrăgători. Fiind ființe fioroase și dominante, aceștia sunt născuți din cristale și formați din ele. Au solzi triunghiulari care strălucesc în lumină, iar țepii transparenți de pe cozi au urme de fluorescență.
Guralivul, pentru că așa mi-a venit să-i zic, îi mângâie capul partenerului său din cristale roșiatice. Dragonul se apleacă tot mai tare spre cel care urmează să-l călărească, semn că nu este prima dată când îl încalecă.
— Ți-am spus eu că nu sunt atât de fioroși, îmi reproșează Keyron privind drept înainte, spre dragonul său.
Își lasă brațul pe lângă corp și sunt nevoită să nu mai stau agățată de el precum o liană de pe copacii din Periferii.
Acum, că mă uit mai bine, îmi dau seama că doar dragonul său nu este colorat, ci aproape transparent, cu solzi și coame împletite din cristale albe. De la gât în jos pleacă o armură argintie, în centrul pieptului fiind un alt fel de culoare mai opacă de forma unui iadeș*. Capul îi este învăluit în ceva ce pare a fi sticlă subțire, ce se mișcă lent în bătaia vântului, iar, la fiecare capăt ce stă pe spate, un cristal orbitor de frumos este înfipt în solzi. Este mai mult decat limpede că acesta îi aparține Prințului, căci pe cap poartă o coroană stranie.
Dragonul înaintează în același timp în care Keyron spune mândru:
— Aceasta este Lorna, fata pe care o iubesc cel mai tare. După Irene, bineînțeles, mărturisește el, cuprinzându-i botul.
Atitudinea sa față de o asemenea creatură mă sperie. Nu mi l-am închipuit niciodată pe unicul Prinț iubind ceva anume și, mai mult de atât, arătând asta în public. Keyron este o adevărată enigmă: mortal pentru cei ce nu-l cunosc, cu un giulgiu întunecat, aripi din pene negre și un sceptru din fum cu sânge. De data asta însă, o altă parte din el mă surprinde, o parte pe care ceilalți n-o știu și nici nu o vor desluși vreodată. Mă bucur că eu reușesc, totuși, să fac asta.
— Cât de slabă e.
— Mă întreb, oare ce-i place la ea?
Un grup de fete vorbesc suficient de tare în spatele meu ca să le aud. Vor să mă provoace? Ceea ce ele nu știu este că încearcă să enerveze o țărăncuță de la țară care nu știe cum să nu adreseze cuvinte urâte. La naiba cu ele maniere!
— Continuă să te întrebi, drăguță, rostește vocea joasă a Prințului, stârnind un alt rând de șușoteli. Faceți pași, continuă el după un timp.
Fetele se împrăștie ca niște găinuțe tocmai curtate de un cocoș nou venit în curte.
— Nu trebuie să le lași să ne strice dispoziția, comentează spre mine.
— Cine ești tu și ce ai făcut cu adevăratul Prinț, cel nemilos și toate cele?
Mă aștept ca mica mea glumă și faptul că-i zâmbesc să-i stârnească un râs sau ceva asemănător, dar nu se întâmplă așa. Keyron se întoarce spre Lorna din nou atât de repede, încât aproape nu apuc să-i văd chipul care s-a întunecat mult prea brusc. Spre ghinionul său, l-am observat chiar la timp.
— E totul în regulă?, întreb fără să mă gândesc prea mult că nu este o conversație de la prieten la prieten și nici măcar una pe aproape.
Până să realizez, el îmi ignoră deja întrebarea.
— Când competiția începe, vom zbura destul de sus. Sunt improvizați câțiva nori din ceață gri și câteva reflectoare în stânci vor lumina lupta. Ceea ce trebuie tu să faci este să luminezi cu steagurile albe, pe care ți le va da Legend, punctele de reper de pe harta afișată chiar acolo.
Îmi întorc capul la dreapta în direcția unde degetul său îmi indică și dau cu ochii de o hartă digitală pe un panou studiat de majoritatea fetelor. Steaguri în culorile dragonilor sunt împrăștiate de-a lungul conacului. Cele albe nu sunt la distanțe foarte mari unele de celelalte, spre norocul meu.
— Nu știam că și eu trebuie să joc.
— Ai aflat acum, rânjește el.
— Pe poziții! anunță unul dintre nobili.
Prințul face un salt și cuprinde între palme gulerul solid al Lornei. Costumul lui alb se potrivește perfect cu complexitatea dragonului său când stă între gâtul ei lung și umeri. Ochii albaștri ai fiarei mă privesc feroce, dar, dintr-un anume motiv, nu simt deloc frică. E ca și cum Lorna nu îndrăznește să-mi facă ceva rău pentru că și ea, la rândul ei, își iubește călărețul și nu dorește să-l supere.
Legend vine la fiecare fată și împarte cele cinci stegulețe, explicând încă o dată ce trebuie făcut. Ne indică să ne îndepărtăm și scoate din costumul lui un buton mic. Odată apăsat, un alt panou răsare de nicăieri în fața tuturor.
La culoarea roșie, toți se lasă în jos. La cea galbenă, aripile maiestuoase se întind în părți, iar cozile se ridică pentru echilibru în zbor, formând o rafală ce ridică și coboară câteva rochii. Iar la cea verde, furtuna produsă de zborul spontan aproape ne doboară, iarba agitându-se în toate părțile.
Pe lângă mine trec bucle de păr și chipuri însetate de câștig. Unele fete deja au plecat în căutarea primului loc indicat de hartă, acolo unde trebuie să pună primul steguleț, iar restul încă studiază lumina lor.
— De ce luminează așa de tare? întreabă o brunetă.
Legend oftează înfrânt și începe să-i explice, din nou, rolul ei acolo. Săracul de el, probabil își dă pălmi mintale. Eu asta aș face.
Nu mai zăbovesc și pornesc spre grădina cu flori. Când ajung acolo, pe cer se dă o adevărată luptă. Un dragon verde și unul galben își fură steagurile reciproc, iar cel roșu, Guralivul presupun, este ținut în loc de Lorna. Scântei aurii umplu cerul la atingerea dintre ghearele lor.
Străbat poteca pe care am venit în fugă și înfig primul steag la începutul drumului, iar acesta transmite o dâră de lumină albă, care îi întrerupe confruntarea Prințului. Keyron o îndreaptă bine pe partenera lui și coboară cu o viteză uluitoare din ceruri. Lorna înfașcă micul obiect cu dinții și-l înmânează, printr-o rotire a capului, lui Keyron.
Guralivul îi taie calea și aproape se izbește de un dragon albastru. Prințul își face rapid loc printre ei și continuă să zboare deasupra mea, mergând în exact aceeași direcție: partea stângă a conacului.
Nici nu apuc bine să iau colțul conacului, căci una din fetele ce mă întărâtau mai devreme se izbește violent de mine. Impactul îmi aruncă steagurile din mână la doi pași.
— Ce naiba?! strig iritată.
N-a menționat nimeni de lupte între însoțitoare. E măcar permis asta?
— Nu te-am văzut, scuze! zice în treacăt și fuge înaintea mea cu steagurile ei violet.
În momente ca acestea, chiar mă bucur că nu mi-am lăsat orgoliul — sau picioarele — să fie batjocurit și am renunțat la acei pantofi cu toc. Culeg steagurile din iarba în care le-am pierdut și, când îl zăresc din nou pe Keyron, înțepenesc.
Lorna încearcă din răsputeri să-și readucă din nou stăpânul în spatele ei, dar e în zadar. Prințul stă prins dedesuptul Lornei doar în sforile de siguranță. Pun al doilea steag pe marginea unei stânci cu o mică gaură în ea si provoacă aceeași lumină de mai devreme. Exact lângă mine, steagul violet așteaptă să fie luat.
Am un gol imens în stomac: Lorna începe să coboare încet spre noi, dar nu există nici măcar o garanție că Prințul nu s-ar putea răni. Dragonul din cristale mov atacă dintre nori cu coada sa lungă și plină de țepi spre cele trei funii care încă rezistă, dar Prințul începe să se balanseze și reușește să evite orice lovitură din partea adversarului.
Tot mai mulți ajung la al doilea steguleț pus, iar cerul din partea asta începe să se aglomereze.
Keyron stă cu capul în jos la o mică distanță de pământ și întinde degetele spre steag. Aș vrea să îl ajut, dar nu sunt sigură că nu o să fim descalificați pentru asta, așa că nu mă mișc din loc. Reușește să-l scoată din stâncă, lucru ce mă liniștește. Oare de ce îmi este atât de teamă pentru el?
Se îndoaie de la mijloc și apucă de sfori, urcându-se înapoi, ajutat fiind de aripa dragonului, a cărui privire mă îngheață.
Mă pregătesc să plec spre următoarea locație, însă ceva se întamplă: Lorna coboară din nou, dar, de data asta, direct spre mine. Șocul de pe fața Prințului îmi dă de înțeles că asta nu trebuia să se întample și nu face parte din planul lui spre câștig. Deschid ochii cât cepele și încerc să mă feresc de ghearele și corpul ei. Mă arunc în spate cu toată disperarea acumulată până acum.
Keyron sare din spatele ei și încearcă să o liniștească, dar privirea și toată atenția Lornei sunt îndreptate doar spre mine.
— Lorna! strigă el tulburat. Lorna! mai spune o dată. Încetează!
O vrajă necunoscută îmi întunecă mintea. Inima bate; și bate; și bate tot mai tare. Aerul din jur devine rece și imposibil de respirat. Tremur din cap și până în picioare, iar pe fundal se aud încrucișări de gheare și aripi.
Îmi văd reflexia în partea de culoare diferită din pieptul Lornei. Aceasta nu se mai zbate din mâinile lui Keyron, dar o văd clar cum își mijește ochii. În prima secundă, mă văd pe mine: păr blond dezordonat și o rochie roșie care nu mi se potrivește. În a doua secundă, mă panichez. Culori vii pătrund în cristalele Lornei, oferind o priveliște unică. Îmi doresc ca aceste lumini să vină de la steaguri. De la orice altceva.
Dar tocmai se întâmplă. Și nu pot să șterg nimic din mintea Prințului.
Părul meu de Visătoare își arată puterea, sculptând un galben-roșiatic cu dungi verzi. Îmi este aproape imposibil să-mi iau ochii din imaginea ireală și e foarte ciudat că, în realitate, părul meu este la fel de blond.
Sunt o Visătoare doar în reflexia cristalelor.
Următoarea mișcare a lui Keyron este să mă doboare pe iarbă și să-și lase greutatea corpului pe mine. Tot aerul pe care îl mai aveam în plămâni este dat afară și sunt destul de sigură că vrea să mă omoare chiar acum.
Este ultima mea șansă.
Și să fiu a naibii dacă mor fără să-l iau cu mine.
Îndrept vârfurile mânerelor din metal ale steagurilor spre gâtul lui. Gândul îmi zboară către frații mei și către ce am ales să las în urmă odată cu alegerile pe care le-am făcut de una singură.
Cuțitul pe care îl scoate din buzunarul cu batista roșie oprește acele vârfuri exact la timp. Focul din ochii lui arde nestăpânit. Coborându-și buzele spre urechea mea, spune:
— Dacă vrei să ucizi pe cineva, mi cielo, asigură-te că ești pregătită să-i iei, într-adevăr, viața. Altfel, riști să o pierzi pe a ta.
*iadeș = osul din pieptul păsărilor.