Îmi casc ochii larg, iar inima începe s-o ia la goană când îl văd aşezat la una dintre mesele din spatele nostru, împungându-mă cu privirea pe deasupra paharului din care sorbea.
Nu mi-aş fi dorit niciodată ca şeful meu să-mi urmărească fiecare mişcare pe care o fac în timpul unei întâlniri, ca după aceea să-mi scoată ochii fără să aibă un motiv bun. Din câte îl ştiu eu pe Alexander, caută nod în papură în orice lucru mărunt, lipsit de însemnătate.
-S-a întâmplat ceva?
-Nu, nu, sunt bine, răspund bâlbâindu-mă.
-În regulă, răspunde şi-mi zâmbeşte.
Mimez un zâmbet fals şi încerc să evit contactul vizual cu cel care mă privea cu scârbă, parcă. Pofta de mâncare pe care o aveam adineauri, a dispărut subit. În schimb, gura permanent uscată mă face să cred că sticla asta de suc nu îmi este de ajuns.
-Nici nu te-ai atins de cartofii ăia. Ți-am spus eu că nu sunt buni! se răsteşte jucăuş la mine.
-Doar...mi-a pierit pofta de mâncare, răspund.
El continuă să mănânce din jumătatea de paste rămasă, luând din când în când câte o gură de apă, în timp ce eu îi aruncam priviri de foc celui din spate, care a început să rânjească, într-un mod nu tocmai paşnic. Sigur pune ceva la cale.
-Vii des aici? întreb încercând să fac conversație, deşi e cea mai stupidă întrebare.
-Ăhă, răspunde. E localul unchiului meu, dar nu pentru asta vin, ci pentru că îmi place mâncarea şi atmosfera de aici.
-Sau pentru că primeşti mâncare gratis, îl completez, iar el începe să râdă.
-Să zicem că ar fi şi ăsta un motiv, dacă aş avea un unchi darnic. Din păcate, nu le pot avea pe toate.
-Ce viață grea trebuie să duci tu, spun şi mimez compasiune.
-Să ştii, sare ca ars. Sor-mea mereu primeşte veşnica masă din partea casei, în timp ce eu trebuie să plătesc mereu.
-Poate ai primi-o şi tu dacă ai fi fată, răspund.
-Asta nu-i o scuză. Ar trebui să trăim într-o lume în care femeile şi bărbații au drepturi egale.
-Wow, ia-o uşor, răspund indignată. Chiar vrei să fii comparat cu o femeie?
-Nu, normal că nu. N-am zis asta. Vreau doar ca sexismul să nu mai existe, sau sau să fie ilegal, zâmbeşte mulțumit.
-Visezi cam prea departe, brunetule, i-o tai eu.
Ridică privirea spre mine, imediat ce termină şi ultima furculiță de paste, după care ia şervețelul cu care se şterge în colțul gurii.
-Acum, să comandăm nişte desert, spune împingând farfuria.
-Uuu, desert. Am venit exact la țanc, aud o voce care nu era în niciun caz a lui Theo.
Îmi ridic privirea, căutând sursa, iar când dau de figura lui, rămân înmărmurită. Mâinile încep să-mi tremure uşor, iar temperatura corpului începe să-mi crească datorită furiei. Gândul că aş putea apuca furculița lui Theo de pe masă şi i-aş băga-o în ochi, îmi surâde, dar mai sunt şi oamenii din jur, Teodore, care probabil şi-ar schimba părerea despre mine dacă nu a făcut-o deja, poliția şi alți factori pe care trebuie să-i iau în considerare.
-Cine eşti tu? întreabă Theo cu zâmbetul pe buze.
Alexander ia un scaun de la masa alăturată pe care se face comod.
-Cine sunt eu? Nu i-ai spus nimic despre mine? mă întreabă.
Mă strâmb nemulțumită şi-i calc piciorul pe sub masă cât de tare pot. El geme, încercând cu toată puterea lui să-şi ascundă durerea. Mă priveşte dezaprobator cu colțul ochilor, semn că n-ar fi trebuit să fac asta. Până şi eu cred că ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte s-o fac. Ar putea să mă facă de râs mult mai mult decât a făcut-o până acum, iar gândul ăsta îmi dă fiori.
-Nu i-am spus nimic despre tine. Ar fi trebuit? îmi ridic o sprânceană.
Theo ne priveşte nedumerit pe amândoi, aşteptând ca cineva să spună ce se întâmplă aici, dar exact acum, mintea mea a încetat să mă mai ajute.
-Bine, îmi spune cineva până la urmă cine e ăsta? întreabă, adresându-se mai mult mie.
-El e...e verişorul meu, spun.
Alexander îşi cască ochii, fără să mai adauge vreun comentariu. Minciuna asta pe care am născocit-o, sigur nu i-a căzut bine. N-am de gând să-l las să-mi strice întâlnirea asta, chiar dacă deja a făcut-o în mare parte.
Theo îşi întinde mâna spre el, iar Alexander i-o strânge cât de mult poate. În mai puțin de două secunde, mâna lui Theodore a devenit atât de roşie, încât ai spune că a făcut convulsie.
Acesta şi-o retrage, frecând-o uşor de cealaltă mână.
-Chiar strângi tare, scănceşte.
-Mi s-a mai spus, îi răspunde, zâmbindu-i cu o falsă amabilitate.
Am renunțat să mai spun ceva. A aparut în urmă cu trei minute şi deja a compromis întâlnirea asta.
În următoarea clipă, un telefon începe să sune şi constat că e al lui Theodore. Acesta se ridică de la masă, scuzându-se.
-Du-te, nu-i nicio problemă, spune Alexander făcându-i cu mâna.
Theo se îndreaptă spre ieşire, probabil deja speriat de nemernicul ăsta, care nu face decât să-mi distrugă şi fărâma de demnitate rămasă.
-Ce naiba tot faci? întreb abținându-mă să nu sar la gâtul lui.
-Cunosc oameni noi, răspunde detaşat.
Pufnesc iritată de prezența lui, aruncându-mi privirea în telefon, doar ca să nu mai fiu nevoită să-l privesc.
-Te superi? întreabă, luând un cartof din farfurie.
-Pleacă imediat de aici! spun hotărâtă, gândindu-mă chiar să-l arunc în şuturi de aici, fără să mă gândesc că m-aş putea face de râs în fața oamenilor prezenți.
-Care-i problema ta? sare la mine.
-Care-i problema mea?! Vreau doar să dispari de aici. E atât de greu? îl privesc, fiind în stare să cad în genunchi în fața lui, doar ca să plece şi să mă lase în pace.
După câteva momente, Theodore apare, păşind agale, până ce ajunge în dreptul mesei noastre. Se aşază pe scaun cu zâmbetul pe buze, bând şi ultima gură de apă rămasă în pahat.
-Deci, cum v-ați cunoscut voi doi, frumoşilor?
Ia un alt cartof din farfuria aproape goală, aşteptând un răspuns la întrebarea pe care tocmai a pus-o.
-Nu e treaba ta, îi răspund răutăcios.
-La facultate, răspunde Theo.
Părea că Theodore nu a auzit răspunsul meu, iar faptul că-i dădea detalii idiotului, mă deranja în ultimul hal.
-Ce interesant, verişoară, spune punând accent pe apelativul folosit. De ce nu voiai să aflu despre asta? întreabă teatral.
-Deci cine vrea desert? întreabă cel care stătea în capul mesei.
-Oh, nu, mulțumesc, dar sunt plin, la fel şi Amanda, răspunde în locul meu. În plus, trebuie să ajungem devreme undeva, continuă.
Mă crispez când aud ce spune. Ce vrea să facă? Nu îi e de ajuns că m-a făcut să mă simt ca o ratată?
-Şi unde anume? întreb aşezându-mi mâinile în sân.
El se agită la auzul întrebării mele. Probabil nu a anticipat că urma să-l întreb asta.
-Nu-mi spune că ai uitat de masa în familie de azi, spune mimând dezamăgire.
Mă încrunt nemulțumită, încercând să găsesc un răspuns bun.
-Sunt sigură că masa se poate ține şi fără mine.
-Oh, nu, nici gând. Ştii foarte bine că bunica vrea ca tu să fii acolo, se ține bățos.
Theodore asculta liniştit conversația dintre noi, fără să adauge ceva.
-Bunica a murit anul trecut, răspund îngustându-mi ochii.
-Ăă, cealaltă bunică, replică.
-Nu e nicio problemă, Amanda. Aşa cum spune şi verişorul tău, este nevoie de tine acolo. Poți merge liniştită, răspunde.
De ce trebuie să fie atât de înțelegător? De ce nu poate să-i țină piept ăstuia? N-are idee cât de prost mă simt în momentul ăsta.
-Păi, în cazul ăsta, să mergem, spune celălalt mulțumit că a putut să-mi distrugă până în temelii întâlnirea asta.
Nu pot da înapoi, mai ales că minciuna lui pare chiar una credibilă, aşa că nu-mi rămâne decât să renunț. Scot nişte bani din geantă pentru a-mi plăti consumația şi-i aşez pe masă.
-Plătesc eu, răspunde Theodore. Băiatul plăteşte întotdeauna.
-E în regulă, răspund. Plătesc eu.
-Dacă a spus că plăteşte el, atunci aşa este, ne întrerupe Alexander.
Theo clatină afirmativ din cap, după care face semn chelnerului să vină pentru a-i înmâna nota de plată.
-Mulțumesc pentru tot, Theodore. Chiar îmi pare rău că a apărut impedimentul ăsta de aici, spun şi fac semn către Alexander care deja s-a ridicat de pe scaun.
-E în regulă, Amanda. Se mai întâmplă.
Ei bine, n-ar fi trebuit să se întâmple. El nu merita asta. E un om minunat, şi chiar nu-mi dau seama cum îşi poate păsta calmul. Îl invidiez pentru asta.
Îl urmez furioasă pe cel din fața mea, aşteptând cu nerăbdare să-i trag una, imediat ce părăsim încăperea asta. Abia îmi pot stăpâni nervii care au pus stăpânire pe mine, şi mă sperie gândul că din cauza asta, ar putea să iasă mult mai urât decât îmi imaginez deja.
-Te urăsc! țip la el, iuțindu-mi pasul.
-M-aş putea obişnui cu asta, răspunde nonşalant, amuzat de situație.
Îşi bagă mâinile în buzunarele hanoracului negru, mergând în dreptul meu, dar imediat ce vede că îmi schimb direcția spre stația de autobuz, mă apucă de mână, trăgându-mă după el.
-Dă-mi drumul imediat! mă răstesc la el, dar pare că nu m-a auzit.
Continuă să meargă, în timp ce eu caut să-l jignesc, dar nu pare afectat deloc.
-Te-ar putea vedea. Ar crede că ai vrut să scapi de el dacă nu plecăm împreună, deşteapto!
Urăsc să-i dau dreptate, dar de data asta chiar o merită. Să creadă că am vrut să scap de el, e ultimul lucru pe care mi l-aş dori.
Urc în maşină, aşezându-mă pe scaunul din dreapta. El o porneşte, gonind spre casă, cu aceeaşi viteză cu care deja m-am obişnuit. Eram imună la asta. Tot drumul nu am spus absolut nimic, deşi îmi venea să-l decapitez. Ce mă enerva la culme era faptul că nici măcar nu se deranja să se scuze îm vreun fel. El n-avea nicio treabă, în timp ce eu mă consumam în zadar.
Din cauza lui, l-am lăsat cu ochii în soare pe cel cu care ieşisem, şi habar n-am cum să-mi cer scuze pentru incidentul ăsta. El nu merita asta.
Continuă să meargă, până ajunge în dreptul casei mele. Deschid portiera maşinii pentru a coborî, în timp ce el mă măsoară cu privirea
-N-am idee de ce ai făcut asta, dar m-ai dezamăgit, spun fără pic de expresie pe chip și cobor.