Capitolul 7

5.3K 418 29

Mă ridic bulversată în şezut şi-mi îndrept mâinile spre tâmplele care nu încetau să vâcnească. Inima-mi tresaltă cănd îmi aduc aminte de programul meu de azi. Mă uit disperată la ceas şi îngheț când limbile ceasului arată ora opt şi şase minute.

  -O, nu, nu, nu! îmi repet şi aproape că izbucnesc în plâns. Am întârziat, îmi spun şi sar cu viteza luminii din pat.

Merg spre baie, împleticindu-mi picioarele care mă anunță că în curând vor ceda. Îmi clătesc de două ori fața, îmi prind părul într-un coc fără a-l mai pieptăna, după care mă întorc în dormitor.

Simt nişte înțepături care nu-mi dau pace şi-mi dau seama că sursa vine de la stomacul care a mai şi început şi să scoată nişte sunete absolut încântătoare, între timp.

Îmi trag o pereche de blugi pe mine şi un hanorac de un albastru închis, gândindu-mă dacă mai are rost să mă prezint în fața noului meu şef care mi-a spus clar ca la ora şapte trebuie să fiu acolo, iar acum e opt.

Încui uşa în grabă şi-mi îndes cheile în buzunarul blugilor. Ce-am făcut? Am fost atât de amețită, încât n-am putut nici măcar să ajung unde trebuia la ora la care trebuia?

Încep să alerg, până îmi iese în cale casa uriaşa de ieri. Mă opresc, obligată fiind de pieptul care mă ardea şi-mi pironesc ochii pe maşina din fața porților. E aceeaşi maşină de ieri.

Mă apropii cu paşi repezi aproape alergând, iar când ajung în fața uşii, sun, deşi venirea apocalilsei ar fi soluția perfectă de a mă scăpa din situația jenantă ce are să urmeze.

-Imediat! aud o voce masculină de partea cealaltă a uşii.

Odată ce uşa se deschide, încetez să-mi mai rod unghia degetului arătător. În fața uşii apare acelaşi bărbat de ieri, dar care arată al naibii de bine. Trăsături bine definite, ochi negri, păr ciufulit în toate direcțiile, corp bine făcut şi nişte brațe împânzite de vene proeminente, care promiteau îmbrățişări lungi şi zdravene.

Chiar atât de distrasă eram ieri încât să nu observ ce era lângă mine? Brusc mă simt atât de stânjenită de felul în care arăt, încât m-aş ascunde într-o carapace, tocmai în centrul pămăntului.

Încetez să îl mai analizez, rugându-mă să nu fi observat ce tocmai făceam. Privirea îmi revine spre chipul lui. Maxilarul încordat ar trebui să-mi dea de gândit că este destul de furios.

-Oh, ce drăguț! Te-ai gândit să apari? se răsteşte la mine cu un zâmbet ironic pe față.

Pare mult mai afurisit decât ultima dată când l-am văzut, nu că nu ar avea motive bine întemeiate să reacționeze în felul ăsta.

-Chiar îmi pare rău că am întârziat! Îmi cer mii de scuze! Am adormit şi am pierdut noțiunea timpului,spun atât de repede, încât chiar şi eu sunt uimită că nu mi s-a încurcat limba în gură.

-Intră, răsuflă zgomotos, vizibil nervos. Să nu se mai întâmple asta, sau zbori, înțeles? Din cauza ta am întârziat la firmă!

-Îmi cer scuze! repet, deşi nu pare să-l intereseze scuzele mele.

O fetiță blondă, cu părul cârlionțat şi gropiți în obrăjori ce ținea o acadea în mână îşi face apariția, părând să fie nedumerită.

-Cine e ea, tati? întreabă arătând spre mine.

-E noua ta bonă, Katherine, îi răspunde pe un ton mult mai calm decât cel folosit în discuția cu mine.

Se îndreaptă spre mine hotărâtă şi îmi cuprinde mâna, trăgându-mă după ea.

-Cum te cheamă? întreabă şi mă obligă să mă aşez lângă ea, pe canapea.

ConvergentCitește această povestire GRATUIT!