Capitolul 25

4.4K 345 0

Trece cu aceeaşi viteză pe lângă mine, iar eu urc pe cele câteva trepte ale casei, aşezându-mă, dar ceva sau mai bine spus cineva, îmi atrage atenția. Era un om neîngrijit cu barbă, asemenea celui pe care l-am întâlnit în autobuz. Trecea nonşalant pe stradă, iar când ajunge în dreptul casei mele şi dă ochii cu mine, brusc devine agitat şi îşi accelerează pasul. El era.

Sar, şi încep să alerg în urma acestuia, care pentru un om mai în vârstă, merge mult prea repede. Imediat ce ajung în dreptul lui, îl întorc brutal spre mine, fiind mai mult decât fericită că în sfârşit voi afla care-i treaba cu el.

-Ce-ai, măi, fato? spune deranjat.

Nu-l condam. Şi eu aş fi procedat la fel dacă eram în situația lui, poate chiar mai rău.

Imediat ce îi văd mult mai bine trăsăturile feței, zâmbetul învingător îmi piere. Nu era el. Era doar un bătrânel obişnuit care-şi vedea de drum.

-Pot să plec acum? întreabă aşteptând să-mi desprind mâna de pe gulerul hainei rupte la baza mânecii, pe care o purta.

Îmi retrag dezamăgită mâna, şi-l mai privesc o dată, în speranța că totuşi este el.

-Iertați-mă, spun.

Mă întorc pe călcâie şi merg alene spre casă. Ziua asta, clar nu este una dintre cele mai bune. Astăzi totul ar fi trebuit să meargă aşa cum mi-am imaginat, în schimb, totul a mers exact invers.

Când ajung în fața uşii, îmi dau imediat seama că geanta în care aveam toate lucrurile necesare, nu era cu mine. Nu am cum s-o fi uitat la restaurat. Îmi aduc aminte perfect că am luat-o de pe scaun. Dar dacă nu am uitat-o acolo, înseamnă că e în maşina lui Alexander. Altundeva nu ar putea fi...sper.

Răsuflu zgomotos şi o iau la pas, spre casa trădătorului. Doar Katherine ar putea să-mi îmbunătățească ziua de azi, dar nici măcar ea nu e acolo.

Frigul începe să pună stăpânire pe mine, aşa că merg cu paşi mari şi repezi, astfel încât să ajung mai repede. Dacă continui în ritmul ăsta lejer, sigur nu ajung acolo până la lăsarea nopții. Străzile sunt mult prea pustii, şi asta nu neapărat din cauza iernii. De când am ajuns aici atmosfera asta continuă să plutească în aer. Din când în când zăresc câte o maşină a vreunui puştan de bani gata. În rest, strada asta este permanent posacă.

Pătrund în curtea imensă, mergând cu paşi alerți până în dreptul uşii. Îmi desprind degetele înghețate, şi apăs pe soneria metalică, care nu face decât să accentueze senzația de frig la contactul cu degetele mele.

-Vin imediat! îi aud vocea.

Continui să aştept. Omul ăsta chiar nu ştie ce înseamnă imediat. Probabil îl confundă cu aşteaptă câteva ore. În secunda următoare, deschide larg uşa. Părea uimit să mă vadă. Probabil nu se aştepta să mai apar pe aici.

-Intră, spune şi-mi face loc.

Purta un tricou alb, mulat care-i scotea în evidență corpul lucrat şi nişte pantaloni sport gri. Dacă nu l-aş fi urât în momentul ăsta, poate că mi-aş fi spus în gând că arată bine.

-Nu, răspund tăios. Mi-am uitat geanta în maşina ta, continui.

Se încruntă, părând chiar nervos de data asta.

-Intră sau nu ți-o mai dau deloc! se răsteşte la mine.

Păşesc furioasă înăuntru, împingându-mă în el intenționat. Altfel nu mă pot răzbuna pe el. Nu ştiu ce aş putea să-i fac încât să-l deranjeze atât de tare, cum a făcut-o el cu mine.

-Acum, dă-mi-o! spun hotărâtă.

Poartă aceeaşi expresie pe chip, expresie care acum câteva luni m-ar fi făcut să împietresc, dar care acum nu mai are niciun efect asupra mea. M-am obişnuit mult prea mult cu latura asta a lui, încât nimic din ce spune sau ce face nu mă mai uimeşte absolut deloc.

-Ce naiba se întâmplă cu tine, hă? se apropie considerabil de mult de mine.

-Ce se întâmplă cu mine?! Ce se întâmplă cu tine? Ce ți-am făcut încât să mă urăşti atât de tare?

Ascultă încordat valul de întrebări aruncate, dar nu pare că are de gând să răspundă la vreuna dintre ele.

-Haide, spune!

-Nu vreau să te mai văd cu băiatul ăla, înțelegi? Atât îți spun.

Simt că-mi ies aburi pe urechi, şi mă abțin cu toată puterea mea să nu-l strâng de gât. Ce treabă are el cu băiatul ăla până la urmă?

-Mă văd cu cine vreau, de câte ori vreau. Tu nu poți să-mi interzici mie nimic!

-Foarte bine! Fă ce vrei, dar atunci când o să ai probleme, să nu-mi ceri ajutorul!

Îmi muşc puternic buza inferioară, încercând să mă calmez, dar în zadar.

-Nici n-o s-o fac! De când îți faci tu atâtea griji pentru mine? Ce ți s-a întâmplat?

Îmi aruncă geanta în mâini, după care se trânteşte pe canapea, plictisit la fel de mult ca şi mine de discuția asta fără noimă.

-Amanda, încetează!

-Spune! Vreau să aud! continui.

Simt cum picioarele devin din ce în ce mai instabile, amenințându-mi căderea, aşa că mă sprijin cu ambele mâini de masa alăturată.

-Pentru că...nu pot.

-Las-o baltă, pufnesc şi mă îndrept spre ieşire.

Închid uşa în urma mea şi simt cum lacrimile îmi încețoşează ochii. De ce îmi face asta? El nici măcar nu realizează cât de mult mă răneşte, iar ceea ce mă deranjează la mine este faptul că m-am îndrăgostit de el, şi nici măcar nu am realizat asta...până în momentul în care Theo m-a invitat la întâlnire şi aveam de gând să-l refuz. Sunt atât de naivă! El nici măcar nu-şi dă seama de asta. Dacă ar şti ce simt pentru el, sigur aş fi expulzată din rolul de dădacă a lui Katherine.

Cel mai bine este să demisionez, oricât de tare ar durea asta şi să mă angajez în altă parte până la vacanța de vară. Nu vreau să mai am niciun contact cu familia lui. 

ConvergentCitește această povestire GRATUIT!