Capitolul 24

4.9K 345 5

Îmi casc ochii larg, iar inima începe s-o ia la goană când îl văd aşezat la una dintre mesele din spatele nostru, împungându-mă cu privirea pe deasupra paharului din care sorbea.

Nu mi-aş fi dorit niciodată ca şeful meu să-mi urmărească fiecare mişcare pe care o fac în timpul unei întâlniri, ca după aceea să-mi scoată ochii fără să aibă un motiv bun. Din câte îl ştiu eu pe Alexander, caută nod în papură în orice lucru mărunt, lipsit de însemnătate.

-S-a întâmplat ceva?

-Nu, nu, sunt bine, răspund bâlbâindu-mă.

-În regulă, răspunde şi-mi zâmbeşte.

Mimez un zâmbet fals şi încerc să evit contactul vizual cu cel care mă privea cu scârbă, parcă. Pofta de mâncare pe care o aveam adineauri, a dispărut subit. În schimb, gura permanent uscată mă face să cred că sticla asta de suc nu îmi este de ajuns.

-Nici nu te-ai atins de cartofii ăia. Ți-am spus eu că nu sunt buni! se răsteşte jucăuş la mine.

-Doar...mi-a pierit pofta de mâncare, răspund.

El continuă să mănânce din jumătatea de paste rămasă, luând din când în când câte o gură de apă, în timp ce eu îi aruncam priviri de foc celui din spate, care a început să rânjească, într-un mod nu tocmai paşnic. Sigur pune ceva la cale.

-Vii des aici? întreb încercând să fac conversație, deşi e cea mai stupidă întrebare.

-Ăhă, răspunde. E localul unchiului meu, dar nu pentru asta vin, ci pentru că îmi place mâncarea şi atmosfera de aici.

-Sau pentru că primeşti mâncare gratis, îl completez, iar el începe să râdă.

-Să zicem că ar fi şi ăsta un motiv, dacă aş avea un unchi darnic. Din păcate, nu le pot avea pe toate.

-Ce viață grea trebuie să duci tu, spun şi mimez compasiune.

-Să ştii, sare ca ars. Sor-mea mereu primeşte veşnica masă din partea casei, în timp ce eu trebuie să plătesc mereu.

-Poate ai primi-o şi tu dacă ai fi fată, răspund.

-Asta nu-i o scuză. Ar trebui să trăim într-o lume în care femeile şi bărbații au drepturi egale.

-Wow, ia-o uşor, răspund indignată. Chiar vrei să fii comparat cu o femeie?

-Nu, normal că nu. N-am zis asta. Vreau doar ca sexismul să nu mai existe, sau sau să fie ilegal, zâmbeşte mulțumit.

-Visezi cam prea departe, brunetule, i-o tai eu.

Ridică privirea spre mine, imediat ce termină şi ultima furculiță de paste, după care ia şervețelul cu care se şterge în colțul gurii.

-Acum, să comandăm nişte desert, spune împingând farfuria.

-Uuu, desert. Am venit exact la țanc, aud o voce care nu era în niciun caz a lui Theo.

Îmi ridic privirea, căutând sursa, iar când dau de figura lui, rămân înmărmurită. Mâinile încep să-mi tremure uşor, iar temperatura corpului începe să-mi crească datorită furiei. Gândul că aş putea apuca furculița lui Theo de pe masă şi i-aş băga-o în ochi, îmi surâde, dar mai sunt şi oamenii din jur, Teodore, care probabil şi-ar schimba părerea despre mine dacă nu a făcut-o deja, poliția şi alți factori pe care trebuie să-i iau în considerare.

-Cine eşti tu? întreabă Theo cu zâmbetul pe buze.

Alexander ia un scaun de la masa alăturată pe care se face comod.

ConvergentCitește această povestire GRATUIT!