Capitolul 20

4.7K 381 16

Aştept stânjenită să-şi termine ceaiul şi să dispară odată. Nu-mi face bine deloc să ştiu că el râde în sinea sa de mine, în timp ce eu mă consum şi n-am idee cum să scap din situația asta neplăcută, care pare că mă pândeşte la tot pasul.

Îmi înghit cuvintele, renunțând să port vreo conversație cu el, chiar şi despre cele mai obiective subiecte.

-Spune-mi câte ceva despre tine, rupe tăcerea, iar eu mă panichez la auzul întrebării pe care tocmai mi-a pus-o.

-Ăm, cam ce ai vrea să ştii? mă bâlbâi.

-Orice, răspunde scurt şi tuşeşte.

-Păi, nu sunt multe de spus, răspund. Sunt din Denver, sunt singură la părinți, am douăzeci şi doi de ani, îmi place pizza...

-Bine, bine, mă întrerupe el râzând. Ştiu deja lucrurile astea, răspunde. Zi-mi lucruri mai interesante.

-Ca de exemplu? întreb nedumerită.

-Ce vrei să te faci când o să fii mare, întreabă. iar eu izbucnesc în râs.

-Avocat, răspund scurt. Îmi place dreptatea pentru că sunt de părere că este factorul principal în orice domeniu, spun iar el mă ascultă cu atenție.

-Asta înseamnă că dacă aş comite o infracțiune, m-ai înfunda în închisoare? întreabă curios.

-Desigur, spun ferm hotărâtă. Oricine încalcă legea, merită o pedeapsă pe măsură.

-Chiar şi dacă aş fi soțul tău? întreabă şi mai curios.

-De ce nu? Ai fi egal cu ceilalți oameni în ochii mei, indiferent de relația pe care am avea-o.

-Începi să mă sperii, spune râzând. Clar n-aş vrea să fiu în locul soțului tău, adaugă, iar eu îi arunc o încruntătură urâtă.

-Acum e rândul tău, spun întorcându-mă spre el pentru a-l urmări mult mai bine.

-Mă cheamă Alex Wilde, sunt frumos, am o fiică la fel de frumoasă, am bani şi o piscină cu hidromasaj în curtea casei, spune râzând.

Îl urmăresc cu atenție, râzând la răspunsul pe care mi l-a dat. Îşi trece o mână sub cap şi se întinde pe canapea, punându-şi picioarele în poala mea.

-Nu cumva ai uitat ceva? întreb amuzată.

-Oh, ba da, sunt şi foarte inteligent, răspunde plin de el.

-Regret că vă rănesc ego-ul imens, domnule Wilde, dar modestia vă lipseşte cu desăvârşire, răspund mult mai relaxată.

El se încruntă jucăuş, acoperindu-se mult mai bine cu pătura care era mult mai călduroasă ca de obicei. Nu ştiu dacă mi se pare aşa din vina lui, sau aşa era şi înainte.

-Ştii ce-mi place? întreabă serios închizând ochii.

Zâmbesc curioasă şi nedumerită în acelaşi timp. Ce-ar putea să-i placă? Faptul că ne-am apropiat considerabil? Faptul că ne-am sărutat? Că țin la fetița lui? N-am idee la ce se referă, aşa că înghit în sec şi îi aştept răspunsul.

-Hă?

-Că parcă nu mai ești chiar atât de enervantă, răspunde.

Râd scurt, uşurată fiind că nu a răspuns cu ceva la care mă aşteptam eu. N-am cunoscut niciodată latura asta de om înțelegător a lui, dar asta nu mă ajută cu nimic, ci din contră, mai mult mă face să-l plac decât să-l disprețuiesc, aşa cum făceam la început.

-Mama mea a murit când aveam treisprezece ani, spune schimbându-şi brusc dispoziția. Avea leucemie, continuă cu un zâmbet trist pe chip.

-Îmi pare rău, spun încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

ConvergentCitește această povestire GRATUIT!