Capitolul 32

4.1K 295 4


-Puteți s-o luați acasă, ne înştiințează doctorița. Nu are răni grave, exceptând arsurile de pe mâini care vor trece dacă folosiți crema pe care v-am dat-o.

Un zâmbet larg îi luminează chipul lui Alexander. Dacă înainte era speriat ca niciodată, acum clar stărea lui s-a schimbat, la fel şi a mea. Răsuflu uşurată.

O apuc de mână pe fetiță şi ne îndreptăm cu paşi repezi. Chiar dacă eram obosiți după noaptea pe care am petrecut-o aşteptând în salon, flămânzi şi abia ne puteam ține pe picioare, încă ne puteam păstra zâmbetul pe față care indica fericire pură.

Mă aşez pe bancheta din spate, împreună cu Kath, în timp ce Alexander accelerează. Spre surprinderea mea, mergea cu o viteză adecvată, ca un om normal. Probabil oboseala este de vină.

Nu spune nimic, dar îl pot vedea cum rânjeşte de fiecare dată când privirile noastre se intersectează în oglinda retrovizoare.

Fetița adormise la un moment dat în brațele mele, deşi nu mai era mult până acasă. Cu siguranță s-a speriat foarte tare, la fel ca şi ceilalți copii. Dacă se mai şi rănea grav, rămânea marcată pe viață de experiența asta neplăcută.

Îmi dau seama că ajungem când Alexander opreşte motorul maşinii şi scoate cheile din contact.

O iau pe fetiță în brațe, având grijă să n-o trezesc. Ea este mai obosită decât noi doi la un loc. Alexander merge în dreptul meu, insistând să o ia el pe micuță, dar nu am acceptat asta.

Când ajungem în dreptul scărilor ce duceau spre camera ei, bărbatul o ia din brațele mele cu grijă, spunându-mi totuşi să-l urmez.

O aşază pe micul ei pat cu aşternuturi roz, iar eu o acopăr cu o păturică moale şi uşoară. Închidem uşa în urma noastră, după care bărbatul mă apucă de mână, târându-mă spre dormitorul lui.

-Nu pot să rămân, spun dezamăgită. Nu-mi permit să lipsesc şi astăzi de la cursuri.

-Mai stai puțin, te rog! spune şi-mi plasează un sărut pe frunte.

Se lasă obosit peste patul uriaş, poziționat în mijlocul camerei, în timp ce eu îi analizez cearcănele vizibile, stând în şezut.

-Chiar aş vrea, crede-mă.

Mă trage mai aproape de el, obligându-mă să mă întind, după care se cocoloşeşte la pieptul meu, sărutându-mă din când în când pe gât.

-Nu poți să mergi în starea asta, murmură, după care îmi trage picioarele peste ale lui.

-Nu pot nici să continui aşa. O să rezist. Am făcut-o toată noaptea.

Îşi afundă nasul în parul meu, strângându-mă puternic de talie.

-Bine, răspunde nemulțumit. Te duc eu.

Se ridică în capul oaselor, dar înainte să înlăture pătura ce ne acoperea, îl opresc.

-Eşti prea obosit. Nu poți să conduci, spun.

-Sunt bine, insistă.

-Nu, am spus să stai aici şi să te odihneşti. În plus, trebuie să ai grijă de Kath.

Oftează zgomotos, aprobând gutural.

-Ia cheile maşinii mele, spune apucându-le de pe noptieră.

-Nici gând! Ți-am spus că eu nu conduc chestia aia.

-Nu exagera, spune pe jumătate adormit. O să te descurci, spune.

Apuc cheile sfios, punându-le în buzunarul adânc al blugilor.

Înainte să mă ridic, bărbatul cu ochii negri mă trage peste el, sărutându-mă flămând. Buzele sale se mişcau delicat şi totodată sălbatic peste ale mele, lucru care-mi trimitea fiori pe şira spinării. De fiecare dată este diferit, de parcă m-ar săruta altă persoană.

ConvergentCitește această povestire GRATUIT!