Capitolul 22

5K 334 2

Iau o caramea, dintr-acelea pe care le mâncam când eram mică și aștept liniștită să ajung la destinație. Habar n-am cum e posibil să se mai găsească dulciurile astea. Acum, copiii mănâncă doar snaksuri urât mirositoare și beau sucuri de cea mai proasta calitate, ignorând fructele și legumele. Sigur viitorul nu va fi unul prea luminos.

Îmi arunc privirea spre geamul prăfuit al transportului, și recunosc imediat trăsăturile unei persoane care nu pot nega, mă sperie, dar de la care pot afla lucrurile la care m-am tot gândit.

Mă ridic ca arsă de pe scaunul de un roșu șters și apăs cât de repede pot pe butonul galben de oprire forțată a autoturismului, după care încerc să ajung cât mai repede spre scaunul pe care era așezat șoferul.

-Trebuie să opriți imediat, vă rog! strig disperată.

Bărbatul își rupe pentru câteva secunde privirea din față, îndreptând-o spre mine.

-Îmi pare rău, domnișoară. Până la următoarea stație, nu poate coborî absolut nimeni, așa că v-aş ruga să vă reluați locul.

Mă țin strâns de bara metalică, în speranța că nu voi cădea, spre satisfacția doamnei din spate care asculta cu băgare de seama discuția dintre mine și barbatul care nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani.

-Vă rog mult! E ceva foarte important pentru mine!

Șoferul se încruntă nemulțumit, părând hotărât să-şi încheie misiunea fără a încalcă vreo lege.

-Mergeți la locul dumneavoastră, repetă. Nu am unde să opresc în plină stradă.

Caut prin geantă, până ce găsesc portofelul din care scot prima bancnotă care-mi iese în cale, și anume, una de treizeci de dolari pe care i-o așez în suportul în care erau expuși mai mulți bani.

-Uf, chiar nu scap de tine, spune și trage autobuzul pe dreapta.

-Mulțumesc mult! spun în timp ce cobor cu viteză.

Ignor comentariile răutăcioase ale oamenilor şi încep să alerg în direcția opusă, în speranța că voi da de bătrânul care mi-a spus acum ceva timp că știe lucruri despre mine.

Simțeam că vântul tăios îmi străpunge violent pielea, în ciuda faptului că-mi acoperisem fața cu o eșarfă. Alerg, deși vântul mă împingea înapoi cu o forță de necontestat. Strada era aproape pustie. Doar câteva suflete mişunau pe ici colo. Privirea mi se încețoșeaza datorita lacrimilor provocate de vântul mult prea rece. Mă opresc, respirând sacadat. Pieptul îmi arde, iar gura mi-e uscată. În zadar alerg. L-am pierdut și nu mai am nicio șansă să dau de el.

Îmi schimb direcția, lăsându-mă împinsă de ciclonul de afară. E clar că nu mi-am început ziua așa cum voiam s-o fac. Mașinile trec în viteză pe lângă mine. Aş putea să aştept un alt autobuz, dar m-aş transforma într-un om de zăpadă până ar apărea unul.

După câteva minute de mers, aud un glas ce părea că mă striga pe mine. Mă întorc, uitându-mă amețită în stânga şi în dreapta.

-Da, pe tine te strig! spune din nou.

Mă întorc pe călcâie, iar când dau de Theodore, un zâmbet larg mi se așterne pe chip. Măcar el îmi poate face ziua mai bună.

-Vii odată? strigă ridicând geamul mașinii pe care o conducea.

Încuviințez şi deschid grăbită portiera mașinii, după care urc ușurată.

-Bună, îl salut dârdâind de frig.

-Nu e o zi tocmai potrivită pentru a merge pe jos, râde.

ConvergentCitește această povestire GRATUIT!