It was always you

Epilog

Am împachetat hârtia simțind cum lacrimile îmi inundă ochii. Mi-am așezat capul pe suprafața fină a mesei închizându-mi ochii.

–Minho?

M-am cutremurat auzind acea voce subțire totuși hotărâtă. Mi-am ridicat ușor capul sperând că nu începeam să-mi imaginez lucruri. M-am întors pe călcâie într-o mișcăre destul de robotică mărindu-mi ochii din cauza surprinderii. Era acolo, era chiar în fața mea. Am stat un minut și m-am holbat la acel chip de care mi-era atât de dor. După ce m-am convins că nu visam, m-am aruncat violent asupra lui.

–Mă sufoci...șopti Jisung cu buzele lângă urechea mea.

  Am inspirat puternic în parul lui care miroasea la fel de copilăresc a acel șampon idiot cu bubble gum pe care înainte îl uram, însă acum voiam să-l pun într-o sticluță și să-l port cu mine peste tot. M-am dezlipit puțin din îmbrățișare ca să-l pot privi în ochi.

–Te-ai răzgândit? I-am zis prinzându-i fața în mâini.

–Nu chiar, doar că nu avea cine să-i dea de mancare lui Sonnie...

–Sonnie e la mine, prostuțule. Ești și prostuț și încăpățânat! I-am zis dezlipindu-i o mâna de pe față pentru a-i ciufuli părul.

–Și tu un romantic incurabil. Cui scriai? Mă întreabă gesticulând către masa pe care era așezată foaia.

Mă întorc către masă și apuc hârtia albă împachetată și i-o dau lui.

–Uită-te singur cui. I-am zis jucăuș.

Se încruntă, însă deschise foaia așezandu-se pe scaunul pe care o scrisesem.

*

Stătea cu foaia aia nenorocită în mâna privind în gol de vreo 10 minute. Ce dracu făcea?

–Pământul către Jisung, îi zic și îmi flutur mâna în fața chipului său.

–De ce nu mi-ai zis niciodată? Zise întorcându-se spre mine și luându-mi mâna într-a lui.

–Nu voiam să te implic și pe tine, plus am aflat că jigodia riscă pușcăria așa că...Spun eu privind la mâinele noastre împreunate.

–Minho, poți să-mi zici orice, eram pregătit să stau alături de tine indiferent de orice. Tu ai ales să mă minți în schimb. Totul a fost o minciună și asta e cel mai grav!

–De ce spui asta?

–Am crezut că ce aveam era real...

–Han Jisung tu m-ai crezut când ți-am zis că nu te iubesc? Nu ai citit? Nu ai înțeles până acum?

–Ce să înțeleg?

–Că ești totul pentru mine!

M-am apropiat iar de el de data asta ca să-mi lipesc buzele de ale lui. Nimic nu se compara cu fiorii dulci pe care buzele lui peste ale mele mi le transmiteau în corp încălzindu-l. Adoram fiecare părticică din el, însă buzele erau apogeul. Voiam să nu se mai termine niciodată acel gest care-mi aducea cele mai revigorante senzați, dar aveam nevoie de aer așa că m-am desprins greoi de el lipindu-mi fruntea de a lui.

–Ești așa de nemernic câteodată, murmură Jisung cu ochii încă închiși.

–Iartă-mă, iartă-mă Hannie. I-am zis lipindu-mi scurt buzele de alea lui apoi de fruntea lui.

–Știi nu prea sunt de acord cu începutul scrisori tale. L-am privit confuz așa că el continuă. Niciodată tu nu ai însemnat o pierdere de timp pentru mine. Ți-am zis ce simt pentru tine.

–Ce simți? Hmm? Ce simte ghemotocul ăsta?

–Simte că îi vine să te pocnească câteodată, dar în general te iubește.

–Mmm, așa deci..

Îmi lipesc iar buzele înfometate și lăcome de ale lui și le las acolo până când mă lupt iar după aer. Îl iubeam și el nu încetase să simtă același lucru și asta era tot ce conta. Greșisem, dar totuși după cea mai neagră pedeapsă pe care puteam să o primesc sosise și alinarea. Alinare de care nu mă mai săturăm și nici nu urma să mă satur prea curând, defapt nu aveam să mă mai satur niciodată.

Sfârșit.❤️