It was always you

Trădare

   Perspectiva lui Minho

~o săptămână în urmă~

   Era 2 noaptea, dar tot l-am sunat pe Changbin. Nu putem să mai amân.

–Vin la tine, ok?

   I-am zis după ce a răspuns. Nu aveam nevoie de confirmare, doar voiam să-l anunț. Știam că nu dormea și voia să afle ce am vorbit cu acel Hyunjin.

*

–Scuze că nu am venit mai devreme.

   I-am zis eu după ce am intrat în camera lui. Era tolănit pe pat cu privirea spre tavan semn că era îngrijorat.

–E în regula. Ce a zis?

–Ce să zică, voia să te vadă urgent. I-am zis ce vrei să faci și nu era prea încântat.

–Cum să fie încântat? Eram cea mai bună obțiune a lui.

–Am rămas să ne mai vedem.

–De ce?

–Nu știu, dar am acceptat. Nu vreau să mă mai cicălească cu mesajele.

–Mersi că ai vorbit cu el. Nu puteam să-l mai văd din nou.

–Te înțeleg și e foarte bine că vrei să renunți la asta cât încă e situația sub control. Și știu că și eu te-am influențat. După ce....chiar mă gândeam că o să...
Nu-mi găseam cuvintele. Changbin știa totul, dar mi-era greu să repet cu voce tare.

–Știu Minho, știu că după ce au murit ai tai te-ai izolat în nenorocirile astea și eu am fost de vină cumva.

–Nu mi le-ai băgat pe gât voiai doar să mă ajuți. Plus eu sunt chiar mai bine acum. Și apropo nu vreau să știe băieți de ai mei...așa că te rog să nu spui nimănui.
Știam că Changbin nu vorbea de problemele mele, dar voiam să insist pe o amumită persoană. Lui Jisung mai ales.
Am zis eu ușor animat.

–Jisung?

–Știu că sunteți apropiați voi doi...A oftat și se ridică așezăndu-se cu picioarele sub el.

–Aa da, vreau să-ți zic ceva dacă tot suntem aici. Te-am lăsat ieri cu Jisung...știu că voi doi nu vă prea înțelegeți.

–Oh...

   Eram surprins cum sărisem de la un subiect la altul, însă voiam să văd unde vrea să ajungă.

–Voiam să te întreb ce ați vorbit?

–Poftim?

–Sunt doar curios...

–Nimicuri...i-am povestit un pic despre familia ta, sper că nu te deranjează.

–Ce a zis?

–Părea să te compătimească, dar nimic mai mult.

–Atât?

–Da.

–Ați stat o după amiază împreună și ați vorbit doar de familia mea?

–De ce mi-pui atâtea întrebări?

–Minho ție pot să-ți zic direct. Îmi place de Jisung.

   Am rămas ca trăsnit. Ce dracu?! Când s-a întâmplat asta? Changbin îmi era ca un frate, dar nu puteam să nu admit că mă deranja groaznic ce tocmai îmi spusese.

–Serios?

–Pari dezamăgit...

–Eram doar uimit...atâta tot.

–Aveam impresia că ți-ai dat seama. Chiar din seara aia în care l-am adus la mine...Mi-am dat seama că de fapt între mine și el nu poate fi doar o prietenie. Doar că mi-e frică de cum o să reacționeze, pare genul de om care pune viața profesională pe primul plan.

–Nu-ți pierde speranța...Nici nu ai încercat. Am mormăit eu.

   Nu puteam să-i zic de mine și Jisung...asta i-ar frânge inima care nu era atât de rece cum părea. Să spun adevarul nu voiam, dar nici nu puteam să-l mint. Eram prins într-un film prost.

–Deci nu ți-a zis nimic de mine?

–Cred că ține la tine și își face griji dar...

–Pari foarte ezitant, sigur nu a zis nimic?

–Changbin ar trebui să te culci mâine ai cursuri.

–De când îți pasă de cursurile mele...

   L-am lăsat vorbind și am ieșit în noaptea senină și rece.

Perspectiva lui Changbin

~prezent~

   Îndrăznisem să simt și greșisem. Avusesem cea mai mare încredere în amândoi. Priveam cu ură episodul tandru în care Minho îl săruta pe Jisung. Mi-am înăbușit un mârâit care acum stătea în străfundul gâtului parcă arzând-mă. Am zâmbit crud la o imagine ce avea să-mi apară în față ori de câte ori închideam ochii. Mi-era scârbă de mine că am avut speranțe. M-am lăsat mințit ca un papagal de Minho și lăsat purtat de inocența lui Jisung.

   Nu puteam să neg eram un întreg dezastru, nu puteam să fac nimic decât să privesc cum sentimentul de trădare încolțea în mine. Mă uitam și zâmbeam fără pic de umor. Buzele mele stăteau ridicate doar pentru a-mi arăta cât de prost am fost. Râdeam de mine și de cât e naiv puteam să fiu.

   Am închis ușa trântind-o puternic. Simțeam cheia mașini lui Minho cum parcă îmi ardea mâna. Am aruncat-o pe gresia din fața uși. Am ieșit din apartament începând să fug de cea mai ratată experiență din viața mea.

   Nu mă așteptam niciodată ca Minho să-mi facă asta. Nu după ce am trecut prin atâtea. În timp ce alergam aveam în minte doar ură, o ură ce urma să-mi îmbolnăvească trupul. Am lăsat-o să se răspândească oricum era prea târziu acum. Trebuia să țin piept sentimentelor ce mă copleșeau. Atunci am blocat tot ce aveam bun în mine mi-am blocat orice sentiment lăsând furia să mă cuprindă.

   Când am ajuns acasă mi-am dat seama de un lucru. Ceva se schimbase în mine. Urma să nu mai fiu eu. De fapt nu mai eram eu încă de când am apăsat clanța și urma să nu mai fiu eu poate niciodată.

*