"Nu i-a trebuit mai mult decât câteva luni ca să poată să distrugă tot ce am construit eu în toți anii ce au trecut. Mi-a dezgolit sufletul ca să poată pătrunde în el cu forță și să iasă lăsând în urmă doar o imensă durere."
*Acesta este primul volu...
Fiecare rază de soare îmi străpungea fața blând încălzindu-o. Priveam cerul senin și mă gândeam la tot ce s-a întâmplat în ultimele luni. Așteptasem atât de mult vacanța ca să-mi dau seama că de fapt nimic nu avea să mergă așa cum îmi dorisem.
Avem atât de multe planuri și parcă toate nu mai aveau vreo relevanță acum. Tot ce îmi puteam dori era ca Minho să se întoarcă. De doua săptămâni nu știam nimic de el. Îmi spusese că trebuie să rezolve niște treburi, însă știam că "treburile" aveau legatură cu mine.
Nu voiam să-l pierd așa că singura mea opțiune era să-i dau timp. Minho avea nevoie de timp la fel și Changbin. Aveam să aștept cât e nevoie. Îmi spusese că o să mă rănească, însă acceptam bucuros orice atâta timp cât nu se va îndepărta.
~peste o lună~
Mă zbăteam între vis și realitate în timp ce simțeam un aer cald îmi gâdila urechea.
–Mhmm..
Am mârâit în somn, dacă totul era un vis era unul foarte real și enervant.
–Han Jisung...trezește-te...
Simțeam cum cineva își îngroapă fața în parul meu mângâindu-l cu nasul.
–Ești adorabil când dormi, dar mi-e dor de ochișorii aia ai tai.
Am deschis ochii ascultător când mi-am dat seama cui aparținea vocea. L-am privit rapid apoi mi-am înconjurat brațele în jurul taliei lui, l-am sărutat pe gât și mi-am așezat capul pe pieptul lui. L-am strâns ușor inhalându-i mirosul demențial.
–Ar trebui să plec mai des doar să mă bucur de primirea asta.
A zis sărutându-mi părul blând. Am dat dezaprobator din cap.
–Promit că nu te mai bat niciodată la cap. Nu vreau să mai pleci vreodată.
–Am intrat în camera potrivită? Hannie al meu e dulce?
Am zâmbit îngropându-mi fața și mai adânc în pieptul lui. Nu mai aveam nevoie de nimic. M-am topit în brațele lui simțind că dacă era lângă mine nimic nu putea să mergă rău.
*
Nu credeam că pot să ajung în punctul în care să mă uit la un om și să tresar de încântare. Era seară și stăteam cu Minho în locul nostru special. Era sfârșit de vară, însă caldura se încăpățâna să rămână cu noi.
Îl priveam și știam că totul va fi bine. Avea cea mai blândă privire, măinile îi erau înfășurate în jurul meu protector. În momentul ăla nu puteam decât să mă gândesc mai departe, departe în viitor și să sper. Să sper că poate nu ne vom schimba niciodată, poate că vom rămâne mereu așa uitându-ne unul la celălat simțind că nimic nu mai conteaza. Poate vom reuși să convingem timpul să se oprească și să ne mai lase așa măcar încă o eternitate. Poate nu vom muri niciodată, ci doar ne vom trasforma într-o iluzie atunci când vom uita unul de celălalt. Dar până să ne gândim la acel moment mă întorc aici în brațele din care nu aș fi vrut să mai plec vreodată. Nu aș fi vrut să mai plec și nici să mă desprind de singurul om care mă făcea să tremur doar privindu-l în ochii clari și dulci. Orice separare din momentul acela ar fi fost mai dureroasă decât orice palmă sau rană.
–Hannie?
–Hmm? Ma săruta în creștetul capului.
–Ești cea mai frumoasă chestie pe care mi-o putea da viața.
Își încolăcite brațele și mai strâns în jurul meu trăgându-mă strâns la pieptul lui. Era unul dintre puținele momente când îmi zicea chesti atât de dulci. M-am întors să-l privesc, dar avea ochii închiși.
–Te iubesc...mi-a șoptit în ureche.
Am tresărit. Era primul "te iubesc" era ciudat și clișeic, dar suna atât de frumos încât voiam să aud cele doua cuvinte rostite de el la nesfârșit. Mi-am pus degetul mare pe buza lui de jos trasându-i conturul.
–Lee Minho și eu te iubesc.
I-am zis încercând să nu par prea emoționat chiar dacă inima mă dădea de gol bătând excesiv de zgomotos. A zâmbit și a deschis ochii larg.
–Sunt atât de idiot...sper că vei reuși să mă ierți...
Înainte să pot zice ceva îmi atinse buzele cu degetul arătător privindu-mă adânc.
–Ești al meu indiferent de orice se va întâmpla! Să nu uiți niciodată că-mi aparți...
Se aplecă și își lipi buzele de ale mele trimițându-mi șocuri electrice prin tot corpul așa cum se întâmpla de fiecare data când gurile noastre se împreunau.
Am stat acolo îmbrățișați până când soarele își făcu apariția leneș pe cerul adormit presărat cu sute de stele. M-am bucurat de răsăritul viu în brațele lui fără să știu că poate era ultimul pe care îl trăiam împreună.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
