It was always you

Epilog

Perspectiva lui Minho

  Trăiam cu impresia că sunt singur și așa voi rămâne mereu. Credeam că tot ce am nu e de fapt al meu și că nu merit să păstrez ce viața îmi oferea. Încet am început să fiu eu cel care respinge ca să nu fie cel rănit. Pierdusem prea mult în viață ca să-mi mai pun mereu la bătaie sentimentele. Cu toate astea nu mă transformasem într-un mic roboțel care face doar ce i se spune fără să simtă nimic așa cum voiam. Cel puțin așa mi-a demonstrat Jisung. Chiar dacă pierdusem aproape totul nimic nu se compara cu asta. De ce? Pentru că pierdusem unica mea șansă, pierdusem șansa de a fi bine. Changbin nu mi-a cerut niciodată să mă implic în treburile murdare în care el era obligat să o facă așa că eu eram liber și cu toate astea nu am știut să mă bucur de acea libertate.

Renunțasem la tot ce putea să ne otrăvească relația. Voiam să o iau de la capăt și să șterg tot ce s-a întâmplat. Fusesem crud cu Han și probabil niciodată nu m-ar mai fi iertat. Îmi venea să urlu când mă gândeam cât de aproape am fost de fericire și cât de ușor i-am dat cu piciorul.

–Hannie, te rog, ascultă-mă...strigasem în telefon chiar dacă știam că deja închise.

În ultima perioadă singura modalitate de a-i putea auzi vocea era să sun de pe diferite numere. Era penibil, însă nu puteam să renunț la el. Trebuia să mă ierte și nu aș fi renunțat. Han era încăpățânat, însă eu eram de 10 ori mai ambițios, mai ales acum când știam ce simt pentru el mai clar decât am știut vreodată.

*

Perspectiva lui Han Jisung

Am aruncat telefonul pe podeaua din apartamentul meu, dar nu pentru că aș fi fost nervos, ci pentru că simțeam confuzie. De ce mă mai căuta? Ce naiba voia de la mine? El decisese să-și bată joc de relația noastră. Pieptul încă îmi tresălta dureros gândindu-mă cât de puțin i-a păsat de mine. De ce acum se aștepta să-l ascult și să-i accept scuzele? Mi-am închis ochii și m-am așezat jos pe podea lângă telefon. Îl uram pentru asta, defapt nu pe el, pe el nu l-aș fi putut urî vreodată indiferent ce mi-ar fi făcut, ci situația.

De ce durea atât de mult să-l resping? Rațiunea îmi dicta să mă înlătur de el și să fug cât mai departe. Însă era ceva mult mai puternic ca acel gând care îmi șoptea mereu "Ascultă-l!", "Lasă-l să-ți explice!". Și voiam, voiam din tot sufletul să ascult de acea voce. Nu voiam ca totul să se termine chiar dacă asta ar însemna să-mi încalc principiile.

Capul mi se învârtea dureros. Când aveam să mă vindec și să trec mai departe? Era destul de ușor de răspuns la acea întrebare care-mi măcina ființa, însă preferam să mă înec în confuzie și să neg adevărul.

*

Perspectiva lui Lee Minho

Deja trecuse o oră de când stăteam cu pixul negru în mână. Mă simțeam ca un elev căruia nu îi iese nenorocita de problemă murdărind sute de foi pe care ulterior le arunca la gunoi. De ce dracu mă gândeam atât? Nu era ca și cum îi scriam regelui.

Am oftat adânc așezând a mia oară pixul pe foaie. Băiatul asta mă dusese până în culmile disperări, ajunsesem să scriu scrisori de dragoste ca în epocile de mult uitate.

–Ahh, la naiba!! Mormăi nehotărât, oftând din nou profund.

"Han Jisung, pentru tine eu nu am însemnat nimic, poate o simplă pierdere de timp. Pentru mine, însă tu ai însemnat totul. Am fost naiv și crede-mă când îți spun că nu am avut de ales. Știu că nu e un motiv, însă viața mea e un dezastru total. Încă de când m-am născut am fost aruncat ca o măsea stricată într-un nenorocit de orfelinat pe care din fericite mi-l amintesc doar din poze. După ce am crezut că am găsit fericirea alături de doi oameni minunați cărora în timp am învățat să le zic "mama" și "tata", însă viața nu a ezitat deloc să-mi dea încă o palmă. Puțin spus "palma" față de ce am simțit când le-am văzut trupurile fără viață. Credeam că totul avea să se liniștească la un momendat, însă m-am înșelat. Am aflat că părinți mei cât și tatăl lui Changbin nu au murit într-un simplu accident, ci moartea le-a fost plănuită cu grijă. Povestea e mult prea lungă să o pot înșirui aici, însă pe scurt oameni aia nu s-ar fi oprit doar la moartea lor. Familiile noastre aveau un trecut mult mai negru decât ne-am fi putut noi imagina. De asta Changbin a devenit delear. A fost obligat, amenințat chiar cu moartea surori lui sau chiar a gemenelor. Eu nu mai aveam nimic de pierdut, însă el da. Mi-aș dori să o iau de la capăt, însă nu pot. Povestea aia mă tem că încă nu e sfârșită, însă lângă tine aș putea să o înfrunt. Han Jisung, te iubesc, te iubesc cu adevărat și sper să găsești puterea de a mă ierta. Eu voi fi mereu aici așteptându-te."