Perspectiva lui Han Jisung
După ce le-am lăsat pe gemene l-am rugat pe Minho să mă ducă acasă. Mi-am deschis telefonul și i-am dat un mesaj lui Changbin zicându-i că totul e în regulă. Când am ridicat privirea eram deja pe autostradă.
–Ai zis că mă duci acasa.
–Ba nu.
–Serios?
–Nu am zis că te duc acasă.
–Atunci unde mă duci?
–Nu înțeleg de ce trebuie să întrebi când știi deja că nu o să primești un răspuns.
–De ce nu o să îmi răspunzi?
–Nu te mai comporta ca un copil. E o surpriză, ai răbdare.
–E destul de târziu...am început eu să mă îngrijorez.
–Mami ești obosită? Vrei să-ți facă tati un masaj? Nu am zis nimic, ci doar am expirat zgomotos. Ai zis că nu mă urăști, atunci care e motivul pentru care mă eviți? Continuă Minho cu un ton mult mai serios de data asta.
–Nu te evit.
–Vrei te rog să nu mai negi? E absolut evident.
Am rămas din nou tăcut. Nu puteam nega, mă comportam ciudat cu el, dar nu aveam un motiv bine conturat.
–Mă înnebunești știai asta?
–Poftim?
Mi-am întors privirea spre el. Cum adică îl înnebuneam? Cu ce? Nu a răspuns, ci a continuat să conducă tăcut până când am ajuns la locul unde voia. A oprit mașina și fără să se uite la mine mi-a zis cu o voce joasă:
–Am ajuns.
Era destul de întuneric ca să-mi pot da seama unde eram exact așa că am ieșit din mașină. Mă uitam la o panoramă superbă a orașului luminat artificial de sute de beculețe. Nu mai privisem niciodată orașul de sus și eram impresionat, dar și dezamăgit că nu știam de locul ăla.
–Unde suntem?
–Dacă te-ai fi uitat la drum în loc să obiectezi tot timpul poate ai fi știut acum.
–Și eu sunt ăla care te urăște? Folosisem un ton mult prea sarcastic decât mi-am propus.
–Îmi pare rău, dar mă scoți din minți. Ești una dintre cele mai dificile persoane pe care le-am cunoscut vreodată. De când te-am cunoscut continui să te ferești de mine. Chiar mă scoți din minți, Han Jisung, într-un mod în care nimeni nu a făcut-o până acum.
În timp ce vorbea se apropia tot mai mult de mine ajungând să îl am doar la câțiva centimetri. Mă privea profund mobilizând-mă. Mintea mi se golise încât nu puteam să formulez un răspuns coerent. Am încercat să mă feresc, dar era prea târziu. Eram deja încătușat în privirea lui așa cum pățeam de fiecare dată începând cu prima zi de când îl cunoșteam.
Oricât încercam să neg nu mă puteam minți și pe mine. Prezența lui Minho nu mă deranja și nici nu m-a deranjat vreodată. Problema era că nu puteam accepta că eram atât de atras de o persoana privindu-l doar în ochi.
–Ai dreptate. În momentul acela aș fi fost de acord cu el în orice privință.
–Am dreptate? Chiar nu mă placi, nu?
–Cum aș putea să nu te plac când îmi faci asta mereu?
–Singurul care face ceva ești tu, Han Jisung. Ți-am zis mă scoți din sărite.
Am zâmbit.
–Îmi place.
–Îți place să mă enervezi?
–Nu, cred că nu.
–Și atunci?
–Tu, tu îmi placi.
–Poftim?
Ce naiba am zis?
–Voiam să zic că îmi place că m-ai adus aici.
CITEȘTI
It was always you
Romance"Nu i-a trebuit mai mult decât câteva luni ca să poată să distrugă tot ce am construit eu în toți anii ce au trecut. Mi-a dezgolit sufletul ca să poată pătrunde în el cu forță și să iasă lăsând în urmă doar o imensă durere." *Acesta este primul volu...
