It was always you

Indicii

  
Perspectiva lui Han Jisung

   Trecuseră mai bine de două luni din primăvară. Copacii erau părăsiți de florile parfumate ce mai ieri le împânzeau coroana. Zilele erau din ce în ce mai lungi și nopțile mai vi.

   În câteva zile urma să înceapă festivalul de sfârșit al primăveri în oraș. Era seara în care aveam să mergem și noi. Nu știam cine cânta sau ce activități erau, noi mergeam doar să ne distram și să ne mai distingem înaintea examenelor care veneau cu pași repezi.

   Am auzit claxonul lui Changbin așa că m-am grăbit să ies.

–Bună seara, unde mergi așa elegant, domnule?

–Bună și ție Seungmin, cred că avem traseu comun în seara asta de nu mă înșel.

–Clar!!

*

   Muzica răsuna în tot orașul. Sute de oameni se plimbau prin piața amenajată special pentru festival. Noi ne-am decis să ne pierdem în mulțime și să vedem unde ne duc picioarele.

–Hai să mâncam ceva, am văzut o tarabă mai încolo...

–Grătar și carnaval nu e o idee perfectă?

–Chan ești genial!

   Ne-am așezat la o masă și am comandat o groază de mancare.

–Merg la baie.

   M-am ridicat de la masă încercând să-mi dau seama unde aș fi putut să găsesc o baie.

*

   M-am spălat pe mâine și când am vrut să ies m-am izbit de cineva.

–Ohh Minho, scuze!

–Chiar îți ceri scuze?

   Avea o voce mult prea serioasă pentru vorbele care păreau doar o glumă. În continuare eu nu mă simțeam bine în preajma lui. Mă neliniștea prezența lui și nu știam de ce, dar nu puteam să stau doar cu el nici 5 minute așa că m-am grăbit să ies din baie.

–De ce mă urăști?

   Părea destul de posomorât când rosti întrebarea. Eram șocat. Aveam o relație rece cu el, dar asta nu însemna că-l uram. Am ridicat privirea și am încercat să rămân calm.

–Să te urăsc?

–Pare că de câte ori mă vezi mă vrei mort sau ceva.

–Poftim? Nu te urăsc. Nu știu ce părere ți-ai creat despre bine, dar...

–Crezi că nu e evident?

   Îmi puse degetul arătător pe piept și se apropie de mine. Eu m-am ferit pășind înapoi până când am simțit că mă lovesc de perete.

–Nu ți-am făcut nimic! De ce nu mă poți înghiții? Hai spune-mi Han Jisung!

   Era la câțiva centimetri de mine și clar nu voiam să ridic privirea nu înțelegem ce voia să facă, dar voiam să-l conving că nu aveam nimic cu el.

–Nu te urăsc! Am zis încercând să par convingător.

–Uite-te la mine! De ce mereu îmi eviți privirea?

   Rostise cuvintele mult mai blând de data asta. Îmi ridică bărbia astfel încât să-l pot privi în ochi. Am înghețat și în același timp am simțit că picioarele mi se topesc. Avea o privire blajină și foarte translucidă. Eram atât de prins în contactul vizual încât nici nu mi-am dat seama când când mi-a vorbit.

–Ce?

–Jisung...

–Mhm?

   Își lasă mâna să cadă de pe bărbia mea și o așeza în schimb pe umăr.

–Nu sunt un ciudat, nu ai de ce să mă urăști.

–Nu te-aș putea urî!

   Eram destul de sincer. În momentul de față cu privirea ațintită spre mine mi-am dat seama că nu l-aș putea urî. Singurul lucru pe care mi-l inducea era liniște.

–Han?

–Hmm...

–Vrei te rog să...

   Se apropie și mai mult pentru un moment am crezut că voia să mă îmbrățișeze sau chiar să mă sărute.

–Nu te mai comporta ca și cum aș fi cel mai bizar om de pe planetă.

–Cum?

   Se îndepărta și se întoarse spre oglindă. Lumina albă a becului îi cădea perfect pe față. Reflexele albăstrii ale părului ieșeau în evidență în cel mai interesant mod. Închise ochii și își aplecă capul ușor în spate. Nu puteam să nu admit, arăta superb. Pomeții ușor pronunțați, însă nu prea mult alcătuind o față rotundă plăcută Sprâncene dese închise la culoare. Genele lungi cunturau perfect ochii ovali. Și buzele...erau fără cusur, pline și rozali. Nu știam de ce, dar mă holbam la băiatul ăsta cu personalitate ciudată și chip de copil.

–Scuze dacă te-am făcut să crezi că te urăsc. Suntem prieteni, nu?

   Nu își deschise ochii așa că am continuat.

–Nu suntem prieteni?

–Ai vrea să fii prieten cu mine Han Jisung?

   Rostise cuvintele clar, însă încă nu deschisese ochii.