Atinge-mi sufletul

Capitolul 55

— E adevărat ce mi-a zis atunci? Că nu sunt fata lui?

Ezită să răspundă, pufnind de câteva ori.

— Nu mai vreau minciuni, Sebastian.

— E adevărat, murmură. Mama a avut o aventură în urmă cu mult timp, în urma căreia a rămas însărcinată cu tine. În momentul în care a aflat, tata a început să bea. Nu a fost mereu așa, să știi. A iubit-o mult pe mama, de aceea nici nu a vrut să divorțeze și a ales să te crească ca pe propriul copil. Dar, din păcate, nu a reușit să treacă peste acel episod și s-a lăsat măcinat de gânduri.

Știu că nu mai contează acum, dar sunt dezamăgită de femeia care mi-a fost mamă. Și dacă Jim nu este tatăl meu, asta înseamnă că și Sebastian îmi este frate doar pe jumătate. Și uite cum tot ce știam despre mine și viața mea se spulberă într-un singur minut.

— Ariel... nici să nu te gândești la asta! Ai fost și o să fii mereu sora mea mai mică, chiar dacă nu ne curge în totalitate același sânge prin vene. Te-am iubit din prima secundă în care te-am văzut și mi-aș da fericit și viața pentru tine. Doar... vino acasă, te rog.

Vocea îi tremură, iar un mic suspin îi părăsește buzele când termină de vorbit. Închid ochii și înghit nodul care mi s-a așezat în gât.

— Nu o să pot să-mi iert vreodată faptul că te-am lăsat acolo, continuă când vede că eu nu răspund. Dacă aș fi știut...

După tonul vocii sale, îmi dau seama că plânge. Pentru un bărbat cu un fizic atât de impunător ca al său, e un lucru destul de neobișnuit să verse lacrimi. Dar nu e prima dată când o face. I-am susprins de mult ori ochii umezi atunci când nu știa ce să îmi facă pentru a-mi alunga atacurile de panică.

— Nu a fost vina ta, șoptesc. El... el unde este?

             — Nu trebuie să îți faci griji în privința lui. E închis și nu o să iasă prea curând de după gratii. Nu o să te mai sune, te asigur. Ari, unde ești?

             —  Nu contează, Seb, murmur. Nu vin acasă. Am nevoie să fiu singură o perioadă.

             — Singură? Adică Dante nu e cu tine?! Ariel, ce faci? El știe că ai plecat?

             Îmi rezem capul de spătarul scaunului și oftez  adânc. Îmi frec tâmpla cu palma stângă și simt cum încă o bucată din sufletul meu se sparge când mă gândesc la Dante.

              — Nu știe...

              — Ariel, să știi că el chiar a vrut să îți zică. Aproape că m-a pocnit când a aflat adevărul. E băiat bun și te iubește sincer.

              — Și totuși, a ales să mă mintă. Îmi pare rău, Sebastian, dar trebuie să închid acum.

              — Ariel, nu face asta. Spune-mi măcar unde ești, sau unde te duci.

              — Te iubesc, Sebastian. Ai grijă de Eva și Ethan, spun printre lacrimi și închei apelul, apoi închid de tot telefonul.

               Mai mult ca sigur îl va suna pe Dante, iar acesta va înroși telefonul până îi voi răspunde. Și nu știu dacă voi putea să mă abțin să nu o fac. Știu că mă iubește, dar, sincer, în momentul ăsta nu mai sunt atât de sigură pe sentimentele mele pentru el. În capul meu încolțește un gând cum că poate nu l-am iubit niciodată cu adevărat.

               Țin la el, de asta nu mă îndoiesc. Îi datorez totul. Fără el, nu aș fi fost astăzi aproape vindecată. Dar mă tem că l-am privit atât de mult ca și salvatorul meu, încât m-am atașat de sentimentul de siguranță pe care mi-l oferă, confundând asta cu iubirea. Sau poate că sunt doar proastă și dau cu piciorul singurei mele șanse de a fi fericită.

              Dar presupun că dacă într-adevăr suntem suflete pereche, așa cum susține el, vom găsi o cale să fim din nou împreună. Sufletele pereche se regăsesc orice ar fi, nu? Pentru moment însă, eu nu pot trece peste faptul că a ales să îmi ascundă un lucru atât de important pentru mine. Deși îi înțeleg cumva motivele. E ciudat ce simt, nu cred că mă înțeleg nici măcar eu.

              Nu cred că voi mai găsi pe cineva care să mă facă să simt toate lucrurile pe care Dante m-a făcut să le simt. Dar nici nu caut asta. Nu cred că voi lăsa pe cineva să mă atingă la fel prea curând. Și nu știu dacă această plecare va fi definitivă, dar în momentul de față, asta este ceea ce am nevoie să fac pentru mine.

              Când voi ajunge la destinație, probabil că îl voi suna și pe el, oricât de greu mi-ar fi. Merită o explicație din partea mea, deși sunt mai mult ca sigură că mă va urî pentru felul în care am ales să plec. Sper, totuși, să nu fie așa.

Avionul spre Orlando decolează în mai puțin de o oră, așa că mă îndrept spre poarta de îmbarcare. Am inima rănită și gândurile vraiște, dar cumva un val de curaj îmi traversează corpul, transmițându-mi că totul va fi bine. Îmi voi închiria o garsonieră, îmi cumpăr cele necesare și voi începe o viață nouă, de la zero.

              Nu va fi ușor, dar măcar de data asta nu îmi voi construi viața pe o fundație râncedă, plină de minciuni. De data asta, știu cine sunt și ce mi s-a întâmplat.

              De data asta însă, sunt complet singură.

Sooo... stiu ca am zis ca mai urmeaza un capitol si epilogul, dar pentru ca nu vreau sa grabesc finalul si sa ratez ceva important, voi mai lungi cu unul sau doua capitole. Asa, cadou de iepuras!

Nu va urez inca sarbatori fericite, in speranta ca maine voi reusit sa mai postez ceva.

Xoxo🖤