Capitolul 2

6.1K 439 143
                                    

Prima zi la cabinet a fost...plictisitoare. Da, ăsta este cuvântul potrivit. Mă așteptam la altceva. Mă gândeam că voi asista la câteva ședințe de terapie, că voi participa activ la unele dintre cazurile unchiului. Dar tot ce am făcut toată ziua a fost să sortez dosare, să le așez în ordine cronologică, apoi alfabetică. Am intrat în biroul de arhive, și acolo am petrecut aproape toate cele șase ore.

Mi-e foame, sunt plin de praf, și mă doare capul de la atâtea nume și date. Și abia am terminat de aranjat primii trei ani de activitate. Mai am încă douăzeci și doi. Unchiul meu a fost dintotdeauna psiholog. Nu am fost niciodată foarte apropiați, dar mi-a plăcut mereu pasiunea cu care vorbește despre meseria lui. Cred că, fără să își dea seama, el este cel care mi-a insuflat dorința de a-i călca pe urme, incă de când eram mic.

                  Acum, am șansa de a profesa împreună cu el. Sigur, circumstanțele în care am ajuns să facem asta nu au fost cele mai plăcute, dar în viață trebuie să ne bucurăm de rezultat, chiar dacă drumul până acolo a fost anevoios. Probabil că dacă aș fi rămas în Detroit, aș fi terminat facultatea, iar apoi m-aș fi apucat să fac orice altceva. Mi-am pierdut interesul pentru această meserie în urmă cu mai bine de un an, atunci când viața mea a luat-o pe arătură.

                  Nu voi uita niciodată privirea plină de mândrie a Hannei atunci când îi povesteam despre cursurile mele preferate și despre informațiile pe care le descopeream. Îmi spunea mereu că atunci când va fi mai mare, va vrea să învețe și ea toate aceste lucruri. Din păcate, ea nu va mai avea șansa să facă asta. Așa că am vrut să renunț și eu, mă simțeam vinovat să îmi continui cursurile. Cel care m-a adus pe linia de plutire a fost și este Art. De aceea voi accepta orice muncă infectă îmi va da de făcut.

Este deja ora optsprezece, iar cabinetul se va închide curând, așa că ies din arhivă și îl caut pe unchiul meu prin cabinet. Nu știu pentru ce are nevoie de atât de mult spațiu aici, fiind singurul psiholog. În afară de el, aici mai lucrează Cindy, recepționera, și mai nou, eu. Pentru că da, sunt plătit pentru munca pe care o depun, deși aș fi acceptat să lucrez și gratis în primele luni.

— Art? Ești aici? întreb după ce îmi strecor capul pe lângă ușa întredeschisă a biroului său. Îl găsesc stând la birou, și abia îl zăresc printre teancurile de dosare din fața lui.

Are ochelarii de vedere pe vârful nasului, și citește încruntat dintr-un dosar care este de trei ori mai gros decât toate celelalte. Atunci când îmi observă prezența închide dosarul, și îl aruncă într-un sertar deschis din dreapta lui, apoi își îndreaptă atenția spre mine.

— Dante. Credeam că ai plecat deja acasă. Programul tău s-a încheiat acum jumătate de oră, spune privind ceasul de pe perete.

— Te-am așteptat. Mă gândeam că mergem împreună spre casă, îi spun fiind încă rezemat de pragul ușii de la intrarea în birou.

— Mergi tu acasă, eu mai am ceva treabă. Nu mă aștepta, nu știu când ajung, îmi spune pe un ton serios.

— Te pot ajuta, dacă vrei...

— Nu, nu, mă întrerupe el fluturând din mâna dreaptă. E în regulă, ne vedem acasă.

Am impresia că vrea să scape de mine mai repede, și mă întreb dacă este vorba de vreo femeie. Nu l-am văzut niciodată pe Art în compania vreunei femei, este foarte discret în ceea ce privește viața lui personală. Spre deosebire de mine. Nu îi mai spun nimic, ci îi rânjesc cu subînțeles, și dau să plec, dar îmi amintesc că aveam ceva de vorbit cu el.

Atinge-mi sufletulOù les histoires vivent. Découvrez maintenant