Atinge-mi sufletul

Capitolul 56

           Toată viața mea mi-a fost teamă de un singur lucru. Că toate momentele în care mă simt cu adevărat fericit sunt doar o iluzie. Doar o fantasmă a minții mele, care poate să dispară cât ai clipi. Si cred că am încetat să îmi fac aceste iluzii atunci când mama și Hannah s-au stins din viață. Dar, cumva, Ariel a reușit să mă facă să cred din nou că pot fi fericit. Că totul e real și că inima mea va fi în siguranță la ea.

Așa că mi-am pus sufletul în palmele ei și m-am lăsat purtat de val. Ne cunoaștem de numai trei luni, dar simt că o știu de o viață. Aproape că am și uitat că în urmă cu puțin timp o credeam o ciudată, iar ea fugea de mine mai ceva ca de râie. Și totul părea să meargă din ce în ce mai bine. Ariel s-a vindecat, aproape că s-a mutat în apartamentul pe care l-am cumpărat pentru noi, și lucrurile începuseră să intre pe un făgaș normal.

Până când i-a sunat telefonul.

Mi-am dat seama imediat că ceva nu era în regulă. Încă de când am aruncat o privire la ceasul de la mână și am văzut că era trecut de miezul nopții. Mi-aș fi dorit să îi fi spus să nu răspundă, dar nu puteam face asta. Apoi totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă. Figura ei s-a schimonosit, chipul i s-a albit, ochii i s-au umplut de lacrimi, iar corpul a început să îi tremure necontrolat.

Nu am avut timp să reacționez. A scăpat telefonul din mână, ochii i s-au închis, iar trupul i-a picat greu peste mine. Leșinase. Am sunat întâi la salvare de pe telefonul meu, iar apoi mi-am amintit de telefonul ei care zăcea pe jos. L-am ridicat și, spre surprinderea mea, persoana de la celălat capăt încă nu închisese. Așa că l-am dus la ureche.

— Cine ești? am întrebat printre dinți în timp ce îi mângâiam chipul iubitei mele, încercând totodată să nu intru în panică mai mult decât o făcusem deja.

— Cine sunt eu? am auzit vocea groasă a bărbatului din receptor. Cine ești tu? Și unde e fata mea?

Dacă aș încerca să explic ce am simțit în acel moment, nu aș reuși. Nu cred că există cuvinte care să exprime furia care m-a acaparat. Mi-am zis mereu că dacă l-aș avea în fața mea, probabil l-aș ucide fără să stau pe gânduri. Fără nicio remușcare. Fata mea? Serios? După ce i-ai distrus viața, îți permiți să o mai numești fata ta?

— Tu! am mârâit în telefon. Nici măcar nu o să te întreb de ce dracului ai sunat-o pe Ariel. Dar ai face bine să îi ștergi numărul de telefon. Ba nu, ai face bine să-i uiți naibii numele! Nu știi cât noroc ai că ești închis acolo. Dumnezeu mi-e martor că dacă mai încerci vreodată să iei legătura cu ea, o să fac tot posibilul să te fac să regreți asta! Și să nu mai îndrăznești naibii să o numești fata ta! Ești un om josnic, Jim. De fapt, nu. Tu nu ești om. Și dacă te-aș numi animal, ar fi o jignire la adresa lor. Ești un nimic. Un nimic ordinar, care nu merită nici măcar să moară. Ar fi prea ușor. Dacă știi ce e mai bine pentru tine, o să o lași dracului în pace. I-ai distrus destul viața până acum!

Nici măcar nu am realizat când a închis. Nu știu dacă a auzit tot ce am spus, dar nici nu îmi pasă. Ambulanța a ajuns într-un final, iar Ariel a dormit aproape două zile. Două zile în care nu am putut să așez geană pe geană. Am stat lângă patul ei și i-am numărat fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii. Părea liniștită, dar când în sfârșit s-a trezit, ceva în ochii ei se schimbase.

Și-a amintit. Și-a amintit tot ce a trăit și a realizat că toți oamenii în care credea au mințit-o. Inclusiv eu. Deși aproape că m-am bătut cu Sebastian atunci când l-am confruntat, a reușit cumva să mă convingă că e spre binele ei să își amintească singură. Că, deși părea bine, un lucru de genul ăsta ar putea-o arunca înapoi în acea prăpastie fără fund din mintea ei. Așa că mi-am suprimat dorința de a fi sincer cu ea și am tăcut.