Atinge-mi sufletul

Capitolul 37

Pentru o secundă, am văzut durere în ochii lui. Am văzut cum irisurile i s-au întunecat iar mușchii i s-au încordat. Imediat după aceea furia i-a acaparat privirea și a ieșit ca o furtună din camera mea. Iar eu l-am lăsat să plece. Poate că am greșit. Poate trebuia să îl cred. Până la urmă, am văzut cu ochii mei privirea răutăcioasă a lui Aimee. Nu am plăcut-o deloc încă din prima secundă în care am cunoscut-o.

                  Cu toate astea, nu îmi pot permite să plec din casa asta cu inima mai vraiște decât este deja. Iar dacă Dante nu și-a putut asuma în fața unchiului său că mă place, de ce ar lupta pe viitor pentru relația noastră? Cel mai bine este să ne oprim acum din orice ar fi fost între noi. A renunțat prea ușor. Așa că cea mai bună variantă este să păstrez distanța de el și să aștept ca aceste ultime patru zile să treacă. Sâmbătă la prânz Sebastian va veni să mă ia acasă, apoi voi face tot posibilul să uit că l-am cunoscut pe Dante.

                    Să uit felul în care se simte atingerea lui pe pielea mea. Să uit fiorii care îmi traversează tot corpul atunci când pielea lui caldă o atinge pe a mea. Să uit gustul buzelor sale moi peste ale mele. Să uit mirosul lui proaspăt de vară, combinat cu tutun și mentă.

                   Sunt scoasă din gânduri de bătăile timide din ușă. Nu știu cât timp a trecut de când nu am mai ieșit din cameră. Poate că au trecut două ore, sau poate douăzeci. Mă întorc cu spatele spre ușă, hotărâtă să ignor persoana care pare că insistă. Probabil că este Dante, iar să deschid ușa și să îl las din nou să mă înmoaie cu atingerile lui nu face parte din planul meu.

Dar vocea lui Arthur mă face să mă ridic din pat. Mă clatin puțin atunci când mă ridic brusc în picioare și mă sprijin cu palma dreaptă de marginea patului. Corpul meu este slăbit și sinceră să fiu îl înțeleg. Nici nu știu când am mâncat ultima dată. Cu pași mici ajung lângă ușa pe care o deschid, făcându-i loc lui Arthur să pătrundă în camera mea. Acesta își mijește ochii atunci când se lovește brusc de întunericul din dormitor, strâmbă din nas de câteva ori, apoi se îndreaptă spre draperiile groase pe care le dă la o parte, lăsând lumina soarelui să-și intre în rol.

— Mult mai bine acum, spune cu vocea lui caldă. Era ca o peșteră aici, adaugă râzând. Ți-am adus ceva de mâncare, spune și indică spre tava pe care o așezase fără ca măcar să observ pe măsuța de lângă ușă.

— Mulțumesc, șoptesc și mă apropii de sandwich-urile frumos aranjate pe farfurie.

Arthur mă lasă să mănânc în liniște, așezându-se pe fotoliul de lângă patul meu și zâmbindu-mi ori de câte ori privirile ni se întâlnesc. L-am admirat mereu pe Arthur. A fost și este pentru mine mai mult decât un psiholog. Este singurul care înțelege cu adevărat prin ce trec. Este singurul căruia am putut să îi povestesc coșmarurile mele cu lux de amănunte. Cu trăirile și senzațiile pe care mi le lasă fiecare vis în parte.

Mi-a fost alături oricând am avut nevoie de el, la orice oră din zi sau din noapte. Am încredere nelimitată în el, pentru că știu că tot ce a făcut în ultimii cinci ani pentru mine, a fost spre binele meu. A fost ca un tată pentru mine în tot acest timp. Îl privesc cu drag și cu respect, iar el îmi răspunde cu un zâmbet călduros.

— Ce se întâmplă cu tine, scumpo? mă întreabă senin atunci când termin și ultima îmbucătură din eclerul delicios. Nu am mai vorbit de câteva zile, continuă. Ce ai zice să îmi povestești puțin despre ce s-a întâmplat în ultima perioadă?

                    Îmi zâmbește în continuare, iar eu mă încrunt ușor și obrajii îmi iau foc când îmi amintesc din nou de sărutul lui Dante. Mi-aș dori să-mi pot ascunde trăirile, dar nu am fost niciodată prea pricepută la asta. Corpul meu reacționează de unul singur atunci când sunt pusă într-o situație jenantă. Îmi las privirea în jos și oftez adânc, neștiind ce să spun mai departe.