Atinge-mi sufletul

Capitolul 35

Seara s-a lăsat mai repede decât m-am așteptat și realizez că nici măcar nu am ieșit din casă astăzi. Am stat câteva ore bune cu Ariel, timp în care nu am vorbit mai deloc. A stat ghemuită la pieptul meu și s-a jucat cu mâinile mele, mi-a atins fiecare deget în parte, și-a trecut mâinile prin părul meu și mi-a mângâiat fața și gâtul cu degetele sale subțiri.

M-am așezat mai comod și am închis ochii, bucurându-mă de senzațiile pe care mi le dădeau atingerile ei suave. Am lăsat-o să exploreze tot ce și-a dorit la corpul meu. A trasat de mai multe ori conturul tatuajului pe care îl am pe mână, dar nu m-a întrebat nimic, iar eu nu am vrut să stric momentul.

                   Bătăile în ușă ne scot pe amândoi din starea în care intrasem, iar vocea lui Art care ne cheamă la cină ne aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Ariel sare ca arsă din brațele mele și se îndepărtează până când ajunge în dreptul ușii de la baie, pe care o deschide grăbită și o închide în urma ei după ce pătrunde în încăpere.

                   Oftez și îmi trec nervos mâna prin păr de câteva ori, apoi mă ridic din pat și mă opresc în dreptul ușii pe care a intrat Ariel în urmă cu un minut. Îmi lipesc fruntea de bucata de lemn și ridic brațul drept, pregătit să bat la ușă. Dar mă opresc cu mâna în aer când o aud cum plânge. Bula în care fusesem pentru câteva ore s-a spart imediat ce o altă persoană și-a făcut apariția în lumea noastră, chiar dacă este vorba despre Art, pe care îl cunoaște de atât de mult timp.

                    — Ariel, deschide ușa, te rog, șoptesc suficient de tare încât să mă audă.

— Lasă-mă singură, Dante, îi aud vocea slabă din spatele ușii închise, iar eu oftez încă o dată.

E amuzant că ea își imaginează că asta ar fi o variantă. N-am de gând să o las singură. Încearcă să se închidă din nou în ea, iar eu nu voi permite să se întâmple asta. Abia am reușit să ajung la ea, nu o las să fugă iar de mine. O cunosc de puțin timp pe fata asta, dar e suficient cât să simt că mi-a dat lumea peste cap. Îmi zburdă toată ziua prin minte, iar inima îmi bate mai tare ori de câte ori este lângă mine. Și o simt. Fiecare celulă din mine reacționează la cea mai mică atingere de-a ei. Când plânge, ceva în mine se rupe. Cu fiecare zâmbet pe care mi-l oferă, o altă bucățică a sufletului meu se lipește la loc.

Tind să cred că așa se simte când îți întâlnești sufletul pereche. Poate că m-am agățat prea mult de această idee a unui suflet care să îl completeze pe al meu, dar vreau să cred că eu și Ariel ne putem salva reciproc din întunericul care ne înconjoară pe fiecare dintre noi.

— Nu plec nicăieri, Ari. Deschide ușa și haide să coborâm la masă, îi spun folosind un ton calm. Eu nu plec de aici fără tine și nu cred că îți dorești să îl supărăm pe Art, nu? o întreb folosind un ton vesel.

După câteva minute ușa se deschide, iar Ariel vrea să treacă pe lângă mine cu capul plecat și privirea în podea. Chicotesc și mă dau imediat un pas în stânga, blocându-i calea cu corpul meu. Ea face un pas spre dreapta, încercând să mă ocolească, dar eu mai fac unul în stânga. Pufnește nervoasă și ridică în sfârșit privirea spre mine.

— Leira, șoptesc și îi cuprind chipul între palmele mele, lipindu-mi nasul de al ei. Oftează și închide ochii, iar corpul i se relaxează. De ce fugi din nou de mine? continui cu vocea răgușită și îi simt respirația fierbinte peste buzele mele.

                  — Nu fug de tine, murmură aproape impercebtibil.

                  — Atunci uită-te la mine, spun îndepărtându-mă puțin, cât să îi văd ochii mari care se deschid leneși. Ai încredere în mine? o întreb serios.