Atinge-mi sufletul

Capitolul 22

   Ariel

                    Locuiesc de cinci ani în Miami și habar nu aveam că există un astfel de loc atât de aproape de casă. Insula asta este uimitoare. Peste tot pe unde privesc văd palmieri de toate mărimile, flori intens colorate și multe plante verzi de a căror existență habar nu aveam. Îmi imaginez că locul ăsta este plin de oameni atunci când este deschis, și îi sunt mai mult decât recunoscătoare lui Dante pentru că am șansa să văd minunea asta, deși nu știu cum a reușit să facă să intrăm aici acum când este închis.

                       Am început să mă obișnuiesc cu apropierea dintre mine și Dante. Nu știu încă de ce își petrece timpul cu mine, sunt convinsă că ar putea găsi niște activități mult mai interesante. Dar se poartă frumos cu mine și undeva în adâncul meu, știu că nu vrea să îmi facă rău.

                        Doar că nu înțeleg stările pe care le am atunci când îl văd, la fel cum nu pot explica fiorii care îmi traversează corpul atunci când se apropie de mine. Nu îmi este teamă, este altceva. Ceva ce nu pot defini. Ca acum, când ne plimbăm unul lângă celălalt, iar umărul meu este periculos de aproape de brațul său. Suntem amândoi îmbrăcați în tricouri, deci dacă aș mișca mâna doar puțin în dreapta, l-aș putea atinge direct pe piele.

                          — Iubire, ai ajuns! aud o voce de femeie de undeva din spatele nostru și corpul mi se blochează din instinct, în timp ce Dante își întoarce privirea spre cea care strigase.

                         Iubire. De ce mă deranjează așa tare apelativul ăsta?

                          — Emma, chiar pe tine te căutam, răspunde șatenul de lângă mine și se îndepărtează făcându-mă să mă întorc în direcția în care era această Emma.

                          O îmbrățișează, iar ea își încolăcește brațele în jurul gâtului lui, atârnându-se de el și ridicându-și picioarele de la sol îndoindu-le de la genunchi. Abia când se desprinde din îmbrățișare îmi dau seama că am mai văzut-o în casa lui Arthur, împreună cu o altă fată brunetă. Ea este blondă, destul de înaltă, cu niște buze cărnoase și brațe tatuate. Este frumoasă și înțeleg de ce este iubita lui Dante. Se potrivesc.

                          — Dante, cine e frumusețea asta? întreabă ea fixându-și privirea pe mine, făcându-mi obrajii să îmi ia foc de rușine.

                        Nu sunt obișnuită să primesc complimente și nu îmi place să cunosc oameni noi. Așa că îmi feresc privirea și las capul în jos, încercând să găsesc o modalitate să mă sustrag din locul ăsta.

                        — Emma, ea este Ariel, spune șatenul cu păr ciufulit făcând câțiva pași în direcția mea.

                       Emma chicotește și se apropie de noi făcându-mă să îmi ridic din nou privirea către ea, iar aceasta se oprește când ochii ni se întâlnesc. Știu ce a văzut. A văzut că sunt o ciudată cu ochii de culori diferite. Nu înțeleg de ce mi-a zis Dante că am ochi frumoși. Îmi urăsc defectul, mă face să arăt straniu.

                        — Dumnezeule, iubito, ochii tăi sunt ireal de frumoși! N-am văzut așa ceva în viața mea, spune Emma mult prea entuziasmată, lucru care mă face să îi cercetez atent privirea, așteptând să înceapă oricând să râdă de mine. Iubito? Îmi pare bine să te cunosc, vorbește din nou și întinde mâna spre mine.

                        Acesta este motivul pentru care urăsc să cunosc oameni noi. Nu înțeleg de ce trebuie să ne atingem pentru a face cunoștiință. Spre norocul meu, Dante își dă seama imediat de faptul că mă simt incomod, așa că își trece brațul după gâtul Emmei atrăgându-i atenția asupra lui.