Atinge-mi sufletul

Capitolul 48

             Îi strâng mâna lui Ariel într-a mea și înghit în sec privind spre porțile uriașe ale instituției. Gardul înalt nu îmi permite să văd nimic în interior, sporindu-mi astfel starea de agitație. Șatena mea își dă seama că nu sunt în apele mele, așa că se postează în fața mea și îmi înconjoară talia cu brațele, lipindu-și apoi capul în locul unde inima îmi bate cu putere în piept.

— Sunt aici pentru tine, șoptește. Va fi bine, murmură peste tricoul meu și își afundă mai bine nasul în el. Îmi înfășor brațele în jurul ei și o strâng cu putere la pieptul meu.

Mă bucur că a venit cu mine, căci e singura care mă poate tempera. Nervii îmi curg în valuri prin vene și simt că dacă ea n-ar fi aici, m-aș destrăma. O privesc cu blândețe pe fata din fața mea și nu îmi vine să cred cât de adânc mi-a intrat sub piele. Sunt conștient ce a însemnat pentru ea drumul până aici, iar faptul că a făcut acest sacrificiu pentru mine e dovada clară pentru mine că o vreau în viața mea.

Drumul a fost... intens. Am trecut prin toate stările. Am simțit tot ce a simțit și ea. A fost o adevărată aventură să trecem prin aeroport, iar la decolare m-a strâns atât de tare de mână încât am crezut că o să mi-o rupă. Am încercat să o țin ocupată sărutând-o, dar știu că a fost un chin pentru ea. Însă Ariel nu s-a plâns nicio secundă, a îndurat totul afișând un zâmbet forțat pe buze. Știu că nu voia să mă facă să mă simt prost, dar ce nu știe ea este că deja o cunosc suficient de bine încât să-i citesc ochii.

— Să mergem, spun hotărât și îmi împreunez degetele cu ale ei, trăgând-o după mine.

Oftez zgomotos când porțile se deschid, lăsând la vedere grădina azilului. Totul în jurul nostru este înverzit, iar de o parte și de alta a aleilor asfaltate sunt așezate băncuțe. Din loc în loc, acestea sunt ocupate de bătrâni însoțiți de asistenți. Urmăm tăcuți cărarea până la intrarea în instituție, ocolind din când în când câte un cărucior cu rotile.

Deși totul în jur este verde și pare viu, cu cât te apropii mai mult de clădire, cu atât îmi dau seama cât de lipsit de viață este acest loc. Toată lumea pare posomorâtă, singurii care mai zâmbesc uneori fiind asistenții în încercarea lor de a-și înveseli pacienții.

O doamnă în vârstă, îmbrăcată într-un halat alb se apropie de noi cu zâmbetul pe buze. Eu nu înțeleg cum poate zâmbi când este înconjurată de atât de multă tristețe, dar este posibil ca de vină să fie și starea mea interioară. Urmează să-l revăd pe cel care mi-a distrus familia.

— Domnule Hall? mă întreabă rânjind, iar eu aprob din cap. Tatăl dumneavoastră vă așteaptă. Urmați-mă, vă rog, ne spune și pornește în fața noastră, în direcția grădinii pe care o văzusem mai devreme.

Maxilarul mi se încordează la auzul acelui cuvânt și aș vrea să urlu că nu e tatăl meu, dar Ariel îmi mângâie tandru podul palmei, iar eu mă calmez imediat. Nu e cazul să fac o scenă aici.

— A fost foarte fericit când a auzit că veniți. De două zile, nici nu mai doarme, spune femeia și se uită peste umăr la mine, aruncându-mi un nou zâmbet.

Aș vrea să-i spun că nu mă impresionează aceste detalii, că nu sunt aici pentru a-l face pe el fericit. Dar sunt sigur că nu o interesează problemele mele. Așa că rămân tăcut și o urmez în continuare, ținând-o pe Ariel aproape de mine.

— Este ora lui de plimbare, așa că vă așteaptă în grădină, îmi spune când se oprește din mers și îmi indică cu brațul întins locul unde este el. Aveți patruzeci de minute la dispoziție, adaugă, apoi se retrage, purtând pe buze același zâmbet.