Mă lupt cu mine

liniște

Se luptă puternic cu mine un tremur, un cântec, un țipăt. Mă ucide în grabă un șuier, un urlet, un geamăt. Mă înalță în grabă spre cer chinul acesta, chinul liniștii.
Cu cine se-apleacă-n abis o chemare și pe lângă ce muzeu de inimi frânte am scăpat din lanțurile propriei bucurii?
Sunt freamăt de nopți nedormite și vise abrupte care mă îneacă în murmur și suspin, sunt fumul ce îmi face rău dar m-alină dincolo de rai și sclipiri sincere ale irisului pătat de răul lumii, de întunericul cald și tremurător.
Sunt liniște și în mine, dedesubtul meu și deasupra mea urlă liniștea. Camera mea și ușa ei deschisă creează un tablou desculț și fără scrupul al durerii, al tăcerii, căci liniștea urlă. Pe ramurile ce vor da naștere florilor primăverii din liniște cântă o pasăre blândă și în ton cu notele ei se vrea întunecat chipul meu și nebun psihicul înecat de liniște.
Noi oamenii suntem prizonierii propriei singurătăți, propriului gust amar de cireșe, propriilor cătușe invizibile. Ne cățărăm pe pereții aceștia uzi cu iz de mucegai și subtil ajungem din urmă apusul crepuscular,movul argintiu al liniștii ce zace în natură.
Toate celelalte inimi se vor zdrobite de un asfalt fierbinte, de un joc de cuvinte și siguranță în amurg.
Toate cele 1000 de ațe ale inimii mele vor să nu fie sfâșiate de liniștea care urlă mai tare decât orice zgomot, care sparge-n vis oglinda în care mă uit zilnic și cu cioburile ei mă taie fâșii mărunte și subțiri, asemeni dorințelor mele de catifea în planul vieții.
Cele 10 000 de bătăi ale inimii sparg gheața,  cimentul, sfidează liniștea și totuși ea renaște din valuri și teamă, fățarnic și arde în focul viu al dimineții, în răsăritul pustiu și roșu.
E liniște-n căștile albe și liniște n rucsacul cusut cu fire de tăcere, e liniște pe talpa mea și la ureche, în șapca cu vise și gândurile ucigătoare. E liniște în mirosul de salcâm și în durere, e liniște prea multă azi.. și nu mai vreau aceeași liniște și mâine..