Mă lupt cu mine

veșnic cu mâinile reci

Mi-a luat zile întregi să mă joc cu aceste cuvinte...și s-au simțit doar ca secunde printre degetele mâinlor mele reci.
Mi-am luat inima în dinți și am spus da, am spus da acestor cuvinte ce se vor așternute blând pe foile albe.
M-am uitat înapoi cu zâmbetul pe buze, m-am deshidratat și eu ca acea petală de trandafir pe care ai pus-o în grabă la capitolul V.
Vezi tu...sunt eu însămi o poveste pentru că din diverse povești ne aflăm aici.
Ne aflăm aici și ne zâmbim rapid, ne jucăm cu zilele și ele trec precum anii.
Ceea ce acum multă vreme reprezenta o prăpastie sau un capăt de drum acum este doar o amintire și poate ne acoperim urechile când sunetul ploii timpului e mult prea greu la fereastea vieții noastre...dar continuăm, și tot continuăm să facem pașii necesari înainte.
Să dăm înapoi a devenit o eroare la un pătrat cu dorința de infinit și presupun că să ne prindem acum de mâinile ce se cunosc din trecut ar fi o greșeală nevinovată ce am putea s-o mascăm drept mulțime vidă.
Dar stăm cocoțați în acest copac cu miros de liliac și ne povestim durerile..privind stelele și simțind muțenia lunii, privindu-ne și înecându-ne în albastrul închis din inimile noastre,mai mult decât în cel ce constituie întunericul acestui miez de noapte.
Am scris o poezie pe spatele tău...cu cerneala unei călimare vechi și inspirația unor emoții noi. Au trecut 5 minute de când te văd prin întuneric și ghici ce...spatele tău e acoperit de versuri și inima mea e o coală albă ce se întinde între toate anotimpurile prin care am trecut...mereu cu privirea fixă, veșnic cu mâinile reci.
Acum îți ating absent obrazul, îmi simt răcoarea din palmă și flacăra din suflet.
Stăm aici, înconjurați de versuri și un întuneric aprins...stăm aici, vrăjiți de lacrimile tale ce ard și se sting în palma mea pentru totdeauna rece.