Mă lupt cu mine

🎼

Mi-am cuprins picioarele obosite cu ale mele mâini tremurânde...încercând să-mi echilibrez sufletul, continuând să-mi doresc să mă liniștesc.
Printre zâmbetele pe care le-am întâlnit, am găsit sclipiri minunate, mici dureri alinate de forța unui cutremur de artă.
Mi-am cuprins fruntea cu mâinile sângerânde, tăcerea mi-a amorțit țipătul și privindu-mă în fața marii oglinzi,m-am simțit rece...rece și indiferentă.
Apa care curge din robinetul nou cu tendințe vechi se scurge pe rimelul impermeabil, haina mea e rece și respirația mi-e fierbinte din cauza presiunii din pieptul vânăt.
Îmi descifrez zilnic poeziile...căutându-te printre cărțile din raftul situat în salonul care mi-a fost sală de baluri în dulcea-mi copilărie cu tendințe străvezii.
Pentru că ochiul copilului care vedea prin cheia ușii, era roșu și înfuriat de plânsul aspru.
Mi-am cuprins vocea cu o cafea tare, cercetând puterea inimii mele de a nu ceda.
Soarele puternic a dezmembrat toate păpușile fetiței ce am fost acum ani...și acum,în memoria lor,au rămas doar rămășițe ale pașilor jucăuși.
Mi-am aprins o țigară...nu pentru a o fuma, ci pentru a o privi, pentru a contempla scrumul ce se lasă dezmierdat de vântul lin.

Am turnat găleți cu apă și gheață pe venele ieșite dubios în evidență, am vărsat pete de curcubeu pe cicatricile amarului ce mă cuprinde în fiecare zor al dimineții.
Mi-am așezat capul pe umărul tău, doar închizând ochii, doar imaginându-mi, pentru că distanța dintre suflete este mică...dar mințile noastre se resping frustrant.
M-am pierdut printre piesele de puzzle cu care nu-mi plăcea mai demult să mă complic.
Am pășit pe rouă și mi-am cuprins mâinile și picioarele cu fire de iarbă, legându-mă de natură, jurându-mă etern departe de tot ceea ce am fost.
Dar primăvara trecea violent în trenul ce pornise la drum acum câteva luni și eu m-am trezit pe un pat de zăpadă.
Neliniștit și dur, neliniștiți și tineri, așa am creat un tablou cu noi și-n iarna ce venise...și după ce mi-am pictat ochii în albastru, am văzut lumea în nuanțe de verde...și pe tine te-am așezat, alături de mine, pe perete...
Acum, acum plâng pentru tine,privind la pictorul ce îți reînnoiește nuanțele la fiecare trecere de an.
Mă strâmb simpatic la modul cum ridurile zâmbetului tău încă pot fi observate, mi se desparte pielea de carnea vie când îmi amintesc cum fugeam amândoi printre multitudinea de stele căzătoare.
Omul care stă pe același scaun de 10 ani.. redă surprinzător vitalitatea chipului tău- privindu-mă pe mine, uitând masiv de tine.
Culorile mele s-au vârsat în paharul tău de alcool
De aici - te-am predestinat unui pictor obsedat de cheia 🎼