Mă lupt cu mine

Dacă imaginație nu e, nimic nu e

        Aici fug de câte ori nu mă pot ascunde, și aici se varsă-n șiroaie de fericire mii de scene mult mai colorate decât lumea anostă din jurul meu.
Aici cad primii fulgi de zăpadă și înfloresc primii copaci.
Aici, mă văd, pe mine, femeia de peste 10 ani, privindu-se-n oglinda în care se privea în fiecare zi a adolescenței ei.
Aici alerg printre razele de soare în serile mult prea târzii de iulie - strâmbându-mă minute-n șir la chipul lunii, dorind frumusețea trăsăturilor ei întregii existențe feminine.
Aici orice se poate realiza, distrugând cu ochii plini de vise cuvântul "imposibil".
Aici prind glas toate ecourile care îmi șopteau încă din primii ani de viață că pot zbura, că pot apăra binele de cele mai mari forțe ale răului. Aici prin ochii mei deschiși se pot zări călătorii lungi prin univers sau prin lume, aici nu mă pot plictisi, fiind singurul loc în care pot evada, gratuit și mulțumitor. Aici îmi regăsesc puterea pe care o avea zâmbetul meu de copil ambițios în fiecare început de zi.
Natura reușește să mă înțeleagă, picăturile ploii parcă-mi oferă povețe și îmi spun povești la ceas târziu de-amiază, de fiecare dată când mă găsesc tristă în fața ferestrei.
Prin prisma imaginației mele, reușesc să fi murit fără vreun strop de teamă și să fi făcut o vizită prin rai...prin intermediul minții mele, pot discuta cu-o lampă și mă pot înveli cu-o pătură-mpletită din puful norilor senini, sorbind dintr-un cofer de ceai.
În lumea mea grozavă, apusul nu e trist și lanuri mii de maci șoptesc în liniștea prea grea că răsăritul are să fie noua mea doză de -POT REUȘI ȘI AZI!-
Aici nu există ură și cu toții știm să iubim.
Dacă nu ar exista acest loc, m-aș prăpădi încet. Nimic nu ar mai fi de suportat pentru ființa mea și totul s-ar preface în gri și negru șters, în zâmbete pustii.
Dacă imaginație n-ar fi, nu aș mai continua să lupt cu gândul la tabloul unui viitor-plin de căldură și reușite- , nu aș mai privi dincolo de oamenii ce trec pe lângă mine, ghicindu-le-n privire și ocolind orice strop de sfială.
Și... dacă te-am făcut să crezi că-n lumea imaginației mele nu există și frică, te-anunț că prezența ei este nelipsită.
Aici, monștrii copilăriei mele m-aleargă c-un grav urlet și cete de păianjeni se cațără pe mine, ghemuind fetița care-am fost în colțul mult prea întunecat al camerei de oaspeți.
Dar apare-un curcubeu îndată și uite-așa, mă tot pierd în zare cu ochii plini de teamă dar sufletu-mi în liniște, pe plaiuri de speranță nevătămată.
Culorile acuarelelor din sertarul vechi reușesc să mă desfășoare, mică și lipsită de griji în desenele imaginației mele.
Vă spun cu pixul în mână, pierdută printre cuvinte, că fără a-mi imagina, m-aș fi rătăcit în lumea unui necunoscut zilnic, rece și palid, neregăsindu-mi dorința de a continua.
Dar lumea mea nu moare, pot fi mereu copil, cu fluturi lângă mine, veșnic cântând în leagănul de peste drum.
În lumea mea se plânge și timpul trece-n tren, dar în lumea mea se râde și se cutreieră povești.
Acum copilul râde, adolescentul plânge, adultul se uită melancolic la vremurile trecute și-și spune c-a fost frumos și-așa va fi și-n continuare, fiind necesar doar să creadă în propriile forțe, fiind mulțumit că și-a creat o lume mică, plină de oameni dragi ale căror priviri îl inspiră în fiecare zi.
Imaginația mea e un haos, un haos prea frumos, fără de care m-aș declara pierdută-ntr-o lume fără rost.