Mă lupt cu mine

Când

Te-ai gândit ca atunci când ai plecat să mai vii?
Te-ai gândit că mă va durea ca pe acei mici copii
Cărora le-au fost aruncate preferatele jucării?
Te-ai gândit să mai respiri puțin aer din preajm mea...vreodată?
Poate ți-e și ție inspirația atât de sacadată
Ciudată
Mai creează aceeași cunună complicată
Nu de spini, ci de flori cu un parfum otrăvitor
Smulse din grădina brațului tău protector
Dor
Viitor
Toate pe-un nor
Simt că mor și te omor
Te văd trecând prin fața-mi tristă ca-ntr-un zbor
Joc de fulg ușor
Ură într-un sentiment constrâns de scriitor
Neîncetat, obositor
Te-am vrut intact, dulcele meu actor
Dar tu te-ai ofilit pe al scenei picior
C-un glas înspăimântător
Era să mă pierd ca un cercel mărunt
Când te-am zărit așa zâmbitor și visător cu ochii la lună referire la viață făcând
Vorbind despre noi
Joc imaginat de mine-n doi
Totodată speranțe aruncate la gunoi
Joc vioi
Știi și tu că nu mai pot sta desculță pe al gheții sloi
E vai de mine udându-mi sufletul prin atâtea ploi
Netezindu-mi părul cu razele lunii căzând printre atât noroi
Ce mai faci? Mai știi cum țipai că va urma să fim așa cum știam numai noi?
Nu-mi amintesc să-mi fi dorit să vrei
E de ajuns să știu că eu găsesc aceleași priviri printre ei
Că eu mă pierdeam ca-ntr-un castel cu un set mare de chei
Într-un suflet lipsit de vietatea tristă ce zace în lacrima acestei fete-viitoare femei
Lasă-mă s-aprind țigara din scrumul purtat de vânt în chip prelung
Lasă-mă să zac de al vieții tutun
Lasă-mă să mă bucur de tot acest fum
Să plâng și să nu mă mai prefac în cenușă chiar acum
Lasă-mă să-mi răvășesc părul în chip nebun
Să dansez în sala cea mare plină de alcool prefăcut pentru mine într-un frumos decor
Lasă-mă să te caut tușind smocuri ce ard în mine de luni bune ca-ntr-un ajun
Lasă-mă sufletul să ți-l adun
Lasă-mă să mă arunc în alcool amar
Să te pictez din cuvinte pe foița din buzunar
Lasă-mă să te privesc cu durere
Să simți în mine a trăirii adevărate părere
Lasă-mă să te las în zăpada poveștii mele
Lasă-mă să te creez ca-n niște nuvele
Lasămă să te sărut pe fruntea-ți mică și gingașă
Ce-i cu tine privire trufașă?
Ia-ți paltonul și fugi acasă
Trage perdelele și stai singură la masă
Nu te mai ascunde printre oameni cărora nu le mai pasă
Poți fuma și bea și la tine acasă, pe aceeași veche masă
Pe care ai scris sperând c-o să devii a poeziilor și poveștilor amare crăiasă
Te iei singură de mână când el te visează
Și te-apuci tot tu de suflet cu capul rezemat pe florile din vază
Nu te-ascunde, du-mă-n pază
Lumina mă spintecă, vreau o fortăreață
Lumina mă omoară
Întunericul mă preface-n vioară
Vino și te coboară
Mă desfășoară
Pe firul îmbrățișării tale
Era vară
Seară
Eu tot amară
Tu cu privirea intermediară
Eu tot suferindă
Tu cu glumele în tindă
Zi-i să mă prindă
De spate
Că mâna-mi are venele moarte
Sângele vărsat pe-o carte
Blestemele aruncate
Viețile descântate
Scrierile mele sculptate
Pe-un sumbru dar rozaliu mormânt
Eu tot cânt, eu tot te-ncânt
Până când, eu până când?
O să te vând
Din sufletul meu de durere crescând
Plângând
Tu când?
Nu mai vreau să te aud iar și iar în ecoul vieții mele -râzând-