Mă lupt cu mine

Reverii

Probabil am crescut suficient încât să realizez ce contează de fapt..și probabil,deși mă împiedic de unele trepte ale acestei călătorii mă pot ridica cu fruntea sus, nu e mereu ușor,nici n-a fost și nici n-o să fie, dar totul găsește un final frumos,în cele din urmă. Continui acum ceea ce am început să scriu ieri și mă uit înapoi la visurile de acum câteva seri, sunt frumoase și zăpăcite, ficțiunea lor colorându-mi mie lumea. Mă împiedic,da,știu...am șireturile desfăcute dar mi-e teamă să le leg gândindu-mă că m-aș putea ține uneori captivă,știi,unele momente sunt momente și atât, iar unora dintre noi nu ne mai ajung mii de tablouri cu amintiri ca să nu ne pierdem integritatea. M-am așezat pe acea bancă de acum 2 ani,imaginar, că ea nu mai e,și nu mai simt nimic, îmi venea în schimb să pun melodia pe care o ascult acum și să dansez scăldându-mă în miile de cenușe care au rămas în mine pe pietrișul acelui drum. Știu că acum ador obiectele și de foarte multe ori uit de oameni, dar e doar un mod de a trece peste absența unora, e doar un mod de a nu mă mai întoarce unde am fost.
Eram constat invidiată, neapreciată, mi se purta pică din toți rărunchii și compania mea nu era ceva de dorit, iar la câțiva ani am crezut că pot să-mi colorez inima și viața dacă prind degetele cuiva care mi-a acordat atenția pe care nu o primisem. Simțeam că e imposibil ca cineva să-și coboare privirea asupra acelei fete retrase și dictate de dorința de succes, dar surprizele apar mereu. Mi s-a acordat atenție încât mi-am putut dezvolta pasiuni : scrisul și afirmarea în lume. Am vorbit în fața câtorva oameni, dorindu-mi să mă fac auzită așa cum nimeni altcineva n-a izbutit, am privit adânc în inima mea pentru ca mai apoi să mă vărs în marea unui tumult de aplauze ce se năpusteau asupra mea ca o ninsoare măruntă dar rapidă. Mi-am dorit dintotdeauna să dansez, și acum conștiința mea ar face teatru din existența ei doar pentru a dansa și a împrăștia hârtii scrise în jur, simt cum aceste cuvinte mă deșiră și mă ciufulesc în timp ce eu doar stau, parcă mă macină mișcări într-un set de reflexe statice, mă pierd, mă ridic, mă îndoi și m-aștept să nu fiu privită...dar în momentul în care cortina a picat, sunt goală eu și mi-e pustie inima,în momentul în care ei au aruncat cu trandafiri mov pe scena mea, mie mi-au dat lacrimi de sânge cu durerile atâtor mii de spini necruțători, și mi s-a rupt rochița,mi s-au rupt unghiile și mi s-au desprins buclele, mi s-a șters puțin câte puțin imaginea doar pentru că teama atâtor suflete s-au năpustit asupra ororii sufletului meu acesta din urmă înghițind-o pe cea dintâi, eu rămânând acel zombi din capăt,capabil de iubire, capabil de momente frumoase,adept al fericirii, fată pe jumătate vie capabilă de lupta impusă de premiul unui sărut cald pe fruntea înghețată. Pe scena atâtor mii de vieți, ghici ce, eu parcă mă aflu în centru și parcă coordonez, micșorez necazuri și nefericiri pentru a le face loc în sufletul meu,pentru a le ușura lor inimile, în neputința îngreunării minții mele.
Am hrănit atât de mult timp durerea încât nu o pot nega ,nu o pot descotorosi de mine, simt cum o îmbrac în fiecare dimineață urmând ca s-o pufăiesc cu un alt parfum de fiecare dată, simt cum îmi maschez lacrimile de fiecare dată în fața mamei mele pentru ca mai apoi să le vărs în timpul orei de română. Nu sufăr din dragostea mea pierdută pe care nu am trăit-o, sufăr din dragostea pierdută a tuturor, și nu sunt îngândurată pentru că mi-e gândul la cineva, eu sunt îngândurată pentru că ale mele gânduri fug peste tot ,cercetează în orice colțișor cu niște cuțite groase care mă rănesc cumplit. Iubesc natura, iubesc oamenii de calitate, iubesc cărțile de-o finețe ca a ciocolatei și aș adormi sub luminițe în fiecare seară din viața mea. Uneori îmi doresc să mă prindă cineva de mâna-mi rece,alteori nici eu nu mai văd rostul atâtor acțiuni, uneori simt nevoia să respir prezența cuiva care să vrea să-mi descopere tainele, iar alteori mi-e extrem de teamă să-mi descarc chiar și cel mai mic of de pe pielița sufletului. Întotdeauna folosesc termenul "suflet" pentru că indiferent corpului și dincolo de el, se află un factor ce te "doare" și te tot "doare" fără să-ți explici cauza, sau te "gâdilă" și te tot "gâdilă" încât îți vine sa fugi desculți de-o bucurie senilă. Nu ar fi nimic nou dacă eu n-aș fi aici tot deșirând teorii, și nu ar fi nimic nou dacă nu aș mai extinde din când în când faimoasele ciudatei reverii, nu ar mai fi nimic nou dacă eu n-aș spune atâtea lucruri vechi sub atât de multe forme noi.