Mă lupt cu mine

Nu le arăt eu lor că-s plânsă

              

                E ora 4:40, e așa pustie casa. Plâng, m-am abținut până acum 5 minute. N-am mai putut, nici acum nu pot, stomacul mi se încleștează și ochii mă dor. E sfâșietor, în momentul în care am auzit mașina plecând mi s-a tăiat respirația. Nu eram așa sensibilă, ce am ajuns? Am devenit un dezastru emotiv, o catastrofă, un ocean de trăiri. Nu mă pot controla, nu mai pot dormi, mi-e rău și doare, doare cam mult.

               Durerea e cel mai sfâșietor sentiment, te dezbracă de țipete și suspine garantându-ți ca te vei elibrera, dar când te privești în oglindă,când te vezi trist, cu vederea umflată și fața palidă, realizezi că te-ai scurs de culori, conștientizezi că nu te poți controla așa cum ar trebui.
Stomacul meu se adâncește cu fiecare secundă trecută, e atât de neputincios sentimentul. E dimineață, e prea dimineață, clipe încă întunecate și frig de sfârșit de vară. Miroase a parfum de teamă și singurătate, dar totodată îmi surâde ideea de nou început. E mult prea răcoare, răcoare în mine și pe lângă mine, hai să mai plâng un pic, ce rost ar avea să țin în mine? Ei sunt plecați si nu ma vor vedea, prefer să-i las să creadă că am inima de piatră, așa cum au susținut mereu. Nu mă obosesc să-mi ascund semnele tristeții, dar le voi masca subtil, nimeni nu merită amărăciune din amărăciunea mea, nimeni nu vrea ca eu să fiu darnică acum. În fond, oamenii nu prea mai văd compasiunea-n sentimente, cu toții trăim superficial, apocaliptic...
                  Și nu, nu le arăt eu lor că-s plânsă, nu le doresc compătimirea și drăgălășenia ridicolă, mă descurc cu încă un pic de durere, până la urmă am creat cu ea un fel de prietenie-sinceră, atentă și pare să dureze ceva. Și n-o pot arunca în negare, am mai făcut asta, mi-am scăpat prin gunoaie adevăratele emoții si nu m-am obosit să le ridic, cu timpul le-am șters și mi-au rămas amintirile lor, doar mie, doar pentru mine. Și tind să cred că am făcut bine, dar uneori nu mă simt de parc-ar fi.